Zăpada udă de noiembrie se scutura de pe bereta soacrei mele și cădea direct pe oglinda din hol. Helen nici măcar nu observase: deja îmi dădea ordine să pun ibricul la fiert și să scot prăjiturile din frigider. În spatele ei, o femeie necunoscută, îmbrăcată într-o geacă groasă de un roz-aprins, își scotea cizmele de piele întoarsă și cerceta apartamentul cu o privire ageră. Ținea în mâini o caserolă de plastic învelită în folie alimentară. Eu sunt Daniela, soția lui Thomas, fiul lui Helen. Casa în care soacra mea își adusese musafira îmi aparținea încă dinainte de căsătorie, la fel ca micul apartament cu o cameră de pe strada Teiului. Așa că discuția pe care aveau de gând s-o poarte despre locuința mea nu privea doar sentimentele de familie.
Musafira se numea Clara. S-a prezentat drept o veche colegă de școală a lui Thomas și a spus că prima iubire nu se uită. Helen a poftit-o în bucătărie, iar eu am adus ceaiul și prăjiturile. Soacra mea a luat cel mai mare ecler și a declarat că fiul ei are nevoie de o altă soție — blândă și casnică, nu una care citește și îl târăște după ea prin expoziții. Clara a mușcat în tăcere din prăjitură, apoi a desfăcut capacul caserolei. Înăuntru era o piftie cenușie, pe care, după toate aparențele, o adusese pentru Thomas.
— Am înțeles bine? V-ați întâlnit cu Helen lângă farmacie, iar acum ați hotărât deja că soțul meu trebuie să lase totul și să se întoarcă la dumneavoastră? am întrebat.
— Nu răstălmăci lucrurile, a spus soacra mea. Thomas era îndrăgostit de Clara încă din școală. Sunt mama lui, știu mai bine cu cine îi va fi bine.
Încrederea ei era primul semnal de alarmă, dar am hotărât să nu fac o scenă. I-am amintit că Thomas nu era acasă: plecase cu unchiul lui la garaj să schimbe anvelopele de iarnă și urma să se întoarcă mai târziu. Helen a făcut un gest nepăsător, de parcă prezența lui ar fi fost o formalitate inutilă. Planul ei era să „stăm de vorbă ca între femei” înainte să ajungă el, iar apoi el doar să confirme o hotărâre deja luată.
Helen a trecut la apartamentul meu cu o cameră. I-a povestit Clarei că chiriașii plecaseră și i-a explicat cu siguranță că aceasta putea locui acolo până când eu și Thomas aveam să divorțăm. Clara a dat din cap, de parcă problema fusese deja rezolvată. A menționat că în dimineața aceea plecase din locuința închiriată: proprietara îi căuta nod în papură la facturile de curent și apă și se pregătea să mărească chiria. Acum era limpede de ce avea nevoie de apartamentul meu — nu pentru câteva zile, din politețe, ci ca înlocuitor gratuit și comod pentru chirie.
— Apoi mă mut aici, a adăugat Clara, privind prin bucătărie. Ar fi mai bine să mutăm frigiderul lângă chiuvetă, iar în locul lui să punem o canapea de colț. Thomas va avea unde să se odihnească după serviciu.
Am pus ibricul pe suport și am spus calm că era prea devreme să discutăm despre mutatul mobilei. Nici apartamentul acesta, nici garsoniera de pe strada Teiului nu erau moșteniri de familie ale lui Thomas: unul îmi rămăsese de la părinți, celălalt de la bunica mea; ambele îmi aparțineau încă dinainte de căsătorie. Helen m-a acuzat imediat de zgârcenie. După părerea ei, fusesem soția fiului ei timp de șapte ani, iar acum mă agățam de fiecare lucru și refuzam să ajut o femeie care nu avea unde să se ducă.
Am explicat că garsoniera nu era, de fapt, goală: seara urma să mă întâlnesc acolo cu noii chiriași ca să semnăm contractul și să verificăm indexurile contoarelor. Helen doar a fluturat disprețuitor din mână. A spus că nu puteam închiria nimic fără permisiunea ei și că știa ea cum să se ocupe de apartament. Tot de la ea am auzit că „totul fusese pus la cale de mult”: Clara urma să locuiască pe strada Teiului, apoi să se mute la Thomas. În planul acesta, soacra mea nu doar că ajuta o cunoștință — se aștepta să decidă singură cine va locui în casa fiului ei și să continue să primească bani regulat de la mine.
— Banii pe care vi-i transfer în fiecare lună sunt un ajutor din partea mea, nu plata pentru dreptul de a dispune de apartamentele mele, am spus. Am început să vă ajut din proprie inițiativă, când v-ați plâns că nu vă ajung banii pentru un sejur la un centru de tratament. Dar asta nu vă dă dreptul să promiteți locuințe în numele meu. Și dați-mi înapoi actele de proprietate și pașapoartele contoarelor: le-ați luat când a venit tehnicianul și nu mi le-ați mai dat.
Helen și-a încrucișat brațele și a răspuns că actele erau la ea acasă. Apoi a spus că nu avea să-mi dea nimic până când Thomas nu hotăra singur cine și unde urma să locuiască. Clara și-a tras din nou farfurioara mai aproape, de parcă discuția despre apartamentul altcuiva și căsnicia mea n-ar fi privit-o. M-am uitat la ceas: mai era mai puțin de o oră până la întâlnirea cu viitorii chiriași. Nu mai aveam chef să demonstrez că locuința și banii mei nu deveneau bunuri comune doar pentru că soacra mea hotărâse asta la o ceașcă de ceai.
M-am dus la dulăpiorul din hol, am luat legătura de chei a garsonierei și m-am întors în bucătărie. Helen tocmai spunea că Thomas avea să ajungă curând și că avea să pună lucrurile la punct. Am aruncat cheile pe masă, în fața ei.
— Să nu îndrăzniți să hotărâți cine se mută în apartamentele mele, altfel nu veți mai primi niciun transfer de la mine, a spus tăios Daniela, trântind cu putere pe masă legătura de chei a garsonierei…
Cheile au zăngănit pe masă și s-au oprit lângă farfurioară. Helen și-a tras brusc ceașca deoparte, vărsând ceai pe fața de masă.
— Tu o să-mi pui mie condiții? a spus ea. Eu încerc să fac ce e mai bine pentru fiul meu, iar tu vorbești imediat despre bani. Se vede ce prețuiești mai mult.
Clara nu și-a retras mâna de lângă ecler. S-a uitat la chei, apoi la mine și și-a strâns nemulțumită buzele.
— Nu v-am cerut să vă certați, a spus ea. Am nevoie doar de un loc unde să stau o vreme. Thomas sigur va înțelege.
— O să-ți răspundă chiar el, am spus.
Cheia s-a răsucit în broasca ușii de la intrare. Thomas a intrat împreună cu Marcus, și-a scuturat zăpada udă de pe geacă și s-a oprit când a văzut-o pe Clara. Ea s-a ridicat de pe scaun, și-a aranjat bluza și i-a zâmbit de parcă se despărțiseră cu o zi înainte.
— Thomas, a rostit ea. În sfârșit.
El a ezitat, căutându-și cuvintele.
— Clara? Din școală? a întrebat el. Nu mă așteptam să te întâlnesc aici.
— Nici eu nu credeam că Helen o să mă aducă la tine atât de repede, a răspuns ea.
— Ce se întâmplă? Thomas s-a uitat de la ea la mama lui, apoi la mine. De ce sunt cheile pe masă?
Helen a început imediat să vorbească mai tare. A explicat că Clara nu avea unde să locuiască, că eu refuzam s-o ajut și că garsoniera oricum era goală. Despre divorț a vorbit ca despre o chestiune aproape rezolvată.
— N-a hotărât nimeni nimic, a întrerupt-o Thomas. Nu am de gând să divorțez de Daniela. Iar Clara nu se va muta nici aici, nici în apartamentul de pe strada Teiului.
Zâmbetul Clarei s-a crispat.
— Dar mama ta a spus că erai îndrăgostit de mine.
— Îmi plăceai în școală, a răspuns el după o scurtă pauză. E adevărat. Dar n-am fost un cuplu. Iar faptul că au trecut douăzeci și cinci de ani nu înseamnă că te-am așteptat în tot acest timp.
Helen a pus zgomotos ceașca pe masă.
— Sigur, acum o să spui orice. Ea e lângă tine, așa că repeți după ea. Eu îmi amintesc cât de tulburat erai din cauza Clarei.
— Mamă, nu poți hotărî în locul meu, a spus Thomas. Și nici în locul Danielei.
— N-am hotărât nimic. Doar am găsit un acoperiș deasupra capului pentru un om.
— Pe cheltuiala altcuiva, am spus. Nu m-ai întrebat nici despre apartament, nici despre bani.
Clara a îndepărtat folia alimentară de pe caserolă și a înfășurat-o din nou în jurul capacului. Părea că discuția de familie se dovedise o parte neplăcută a vizitei.
— Nu am de gând să locuiesc acolo unde nu sunt dorită, a spus ea. Dar tot am nevoie de un loc pentru seara asta.
— Atunci ocupă-te singură de asta, am răspuns. Apartamentul meu este deja închiriat. La ora șapte mă întâlnesc cu chiriașii.
— Măcar ai putea amâna întâlnirea, a spus Helen. Nu se prăbușește lumea dacă mai așteaptă o seară.
— Le-am promis și nu am de gând să-mi încalc promisiunea.
Thomas și-a scos geaca și a atârnat-o în cuier. Nu și-a îmbrățișat mama și nici nu mi-a cerut să mă liniștesc. Doar s-a uitat la ea și a întrebat unde erau actele apartamentului și pașapoartele contoarelor.
— Acasă la mine, am răspuns. Ți-am spus deja.
— Atunci trecem mâine pe la tine și le luăm.
— Vi le dau eu când îmi convine.
— Daniela are nevoie de ele, a spus Thomas. Nu tu.
Helen s-a uitat la fiul ei cu reproș, dar nu avea de gând să cedeze.
— Am vrut să fac ce e mai bine. Iar voi mă faceți hoață din cauza unui dosar.
— Nimeni nu te-a numit așa, am răspuns. Dă-mi actele înapoi și gata.
Marcus, care până atunci stătuse tăcut lângă ușă, și-a scos în sfârșit geaca și a atârnat-o lângă cea a lui Thomas.
— Helen, lasă-i cheile Danielei, a spus el. Și dă-i actele înapoi. Nu e nimic de discutat pe la spatele ei.
— Și tu ești de partea lor? a întrebat sora lui.
— Sunt de partea ideii că nu promiți apartamentul altcuiva, a răspuns Marcus.
Helen și-a luat geanta de pe masă. Clara a ridicat caserola și și-a oprit pentru o clipă privirea asupra eclerelor rămase, dar nu a luat niciunul.
— Să nu credeți că o să vă mai cer vreodată ajutorul după asta, a spus Helen.
— Nici nu-ți cer asta, am răspuns.
A plecat împreună cu Clara. Marcus a rămas să-l ajute pe Thomas să strângă sacoșele cu cumpărături, iar eu am verificat cât era ceasul. Mai era mai puțin de o oră până la întâlnirea cu chiriașii.
— Știai că mama ta avea de gând s-o aducă pe Clara? am întrebat.
— Nu. Mi-a spus doar că s-a întâlnit cu o fostă colegă de școală și că vrea s-o invite la ceai. Credeam că o să treacă pe la ea acasă.
Vorbea fără să se scuze și fără să încerce să pretindă că cele întâmplate nu erau mare lucru. N-am răspuns imediat că totul era în regulă. Era important că nu-i ținuse partea mamei lui, dar asta nu ștergea nici siguranța ei de sine, nici actele pe care le luase cu ea.
— Tot mă întâlnesc cu chiriașii, am spus. Iar mâine mergem după dosar.
— Mergem, a răspuns Thomas.
La șapte ne-am întâlnit cu noii chiriași la garsoniera de pe strada Teiului. Am descuiat ușa cu cheia mea, le-am arătat camerele și am notat împreună indexurile contoarelor. Helen nu-mi dăduse pașapoartele contoarelor, dar am verificat numerele și cifrele de pe afișaje și le-am trecut în procesul-verbal. Am semnat contractul, le-am dat chiriașilor cheile, iar una de rezervă am păstrat-o la mine.
Când ne-am întors acasă, am deschis aplicația băncii și am anulat transferul regulat către Helen. Timp de doi ani îi trimisesem câte 2.000 de lei pe lună, pentru că mă oferiserăm singură să o ajut cu un sejur la un centru de tratament. Acum, decizia aceasta nu mai era automată. Thomas vedea ce făceam, dar nu mi-a cerut să mă răzgândesc.
A doua zi am mers la Helen. Ne-a întâmpinat în hol fără să ne salute și m-a întrebat direct dacă oprisem într-adevăr transferurile.
— Da, am răspuns. De acum înainte, ocupă-te singură de cheltuielile tale.
— Și dacă o să am nevoie de ajutor?
— Atunci poți vorbi cu mine. Dar nu vor mai exista transferuri regulate.
Helen și-a strâns buzele și s-a dus în cameră. S-a întors cu dosarul și l-a pus pe măsuță, fără să mi-l întindă.
— Ia-l. Numai să nu spui după aceea că n-am făcut nimic pentru voi.
Am verificat actele de proprietate și pașapoartele contoarelor. Era totul acolo. Thomas stătea lângă mine și nu încerca să-i îndulcească vorbele, promițând că în curând totul va fi din nou ca înainte.
— I-am spus Clarei că nu va primi apartamentul, a aruncat Helen. Să-și caute singură locuință.
— Așa e corect, a răspuns Thomas.
Mama lui s-a uitat la el de parcă aștepta să-și îndulcească răspunsul. El a tăcut. Ne-am luat rămas-bun și am plecat.
Acasă, am pus dosarul în dulapul meu, iar cheia garsonierei am așezat-o la locul ei obișnuit. Seara, Thomas a copt păstrăv și am luat cina în doi. Helen nu mai dispunea de apartamentele mele și nu mai aștepta transferul lunar. Iar în garsonieră locuiau deja oameni cu care semnasem eu însămi contractul.




