Povești de viață

Dacă nu încetezi să crezi că viața mea e goală, nu vei mai călca pragul casei mele — Anna împinse brusc farfuria cu fursecurile neatinse spre marginea mesei…

Când Emma i-a întors pentru a treia oară în acea seară ecranul telefonului spre Anna, în fotografie zâmbea din nou cel mai mic nepot al ei — cu o șapcă albastră, puțin într-o parte. Anna s-a uitat la

Când Emma i-a întors pentru a treia oară în acea seară ecranul telefonului spre Anna, în fotografie zâmbea din nou cel mai mic nepot al ei — cu o șapcă albastră, puțin într-o parte. Anna s-a uitat la fotografie, a zâmbit și și-a pus ceașca pe masă. Erau prietene de multă vreme, iar întâlnirile de joi deveniseră de mult un obicei. Numai că acum Anna observa tot mai des că nu voia doar să asculte noutățile Emmei, ci și să simtă că prietena ei era interesată de viața sa. Iar Emmei îi era comod să vină acolo unde era mereu ascultată cu atenție.

— Uite ce năzdrăvan e! — a spus Emma, mărind fotografia. — Deja își alege singur șapca.

Era un mic semnal de alarmă, dar nu primul. Emma îi povestise deja despre nepoata cea mare, care se apucase de dans, despre nepotul care recitase o poezie la serbare și despre cum cel mic pronunțase caraghios un cuvânt nou. Anna se bucura sincer pentru copiii prietenei ei: îi știa de când erau bebeluși. Dar, în toată seara, Emma nu o întrebase nici măcar o dată ce se întâmpla în viața Annei. Chiar și când Anna făcuse o pauză, sperând să spună și ea ceva, prietena ei își trecuse din nou degetul peste ecran și deschisese următoarea fotografie.

Înainte, conversațiile lor treceau cu ușurință de la cărți la întâmplări amuzante, planuri și schimbări. Acum, orice subiect adus de Anna era înlocuit pe nesimțite de povești despre nepoți. Într-o zi, Anna a început să-i povestească că se înscrisese la bibliotecă și cunoscuse acolo o femeie interesantă. Emma a ascultat doar începutul.

— Apropo, și mijlocia mea adoră să citească! I-am găsit de curând niște cărți, dacă ai vedea…

Și Anna a ascultat din nou. Altă dată, i-a spus că voia să revopsească veranda. Emma și-a amintit imediat cum copiii fiicei ei mâzgăliseră balconul. Anna nu s-a contrazis cu ea: ambele povești erau cât se poate de obișnuite și niciuna nu merita, în sine, o ceartă. Dar de fiecare dată se întâmpla același lucru — interesul Emmei pentru conversație dura cât timp vorbeau despre familia ei.

Anna locuia singură într-o căsuță cu verandă și viță-de-vie lângă prispa de la intrare. Fiica ei plecase de mult în străinătate, o suna duminica și o întreba de casă, de grădină și de treburile mamei. Anna îi răspundea că totul era în regulă. Era mai simplu decât să explice de ce zilele începuseră să semene una cu alta. Nu se aștepta ca prietena ei să-i rezolve problemele sau să o distreze. Își dorea doar ca o persoană apropiată să o întrebe măcar din când în când ce mai era nou în viața ei.

A doua zi după una dintre aceste întâlniri, Anna a ieșit în curte și l-a văzut pe vecinul ei, Thomas, lângă trandafirii plantați de-a lungul gardului scund. Se mutase pe stradă cu câțiva ani în urmă, iar de obicei discuțiile lor se rezumau la un salut peste poartă. Dar acum tufele înflorite creșteau chiar în dreptul ferestrei de la bucătăria Annei, iar ea observase de mai multe ori cât de grijuliu aranja Thomas frunzele și aduna petalele căzute de pe alee.

— Anna, ați încercat vreodată să pescuiți? a întrebat el când ea s-a oprit lângă gard.

Uimită, Anna a izbucnit în râs: nu ținuse niciodată o undiță în mână. Thomas i-a explicat că a doua zi urma să meargă la iaz și s-a oferit să-i aducă și ei uneltele de pescuit. Puteau să stea lângă apă, să bea ceai din termos, iar dacă nu trăgea peștele, nu era nicio problemă. Anna a spus că se va gândi. Invitația în sine a fost o surpriză: Thomas nu se mulțumise cu o conversație de complezență despre vreme, ci voia să afle ce i-ar plăcea să facă.

Seara, Anna a scos din dulap o pereche de pantaloni comozi și o jachetă subțire, apoi le-a pus la loc. A râs de ea însăși de câteva ori până să-și dea seama că nu pescuitul o neliniștea. De mult nu o mai invitase nimeni să petreacă timp împreună doar pentru că îi făcea plăcere compania ei. Dimineața, s-a dus totuși la poartă cu un coșuleț de plăcinte de casă. Thomas pregătise deja o a doua cană și un scaun pliant. Pe drum au vorbit despre grădină și recolta slabă de morcovi, iar lângă iaz el i-a arătat cum să țină undița și i-a răspuns cu răbdare la întrebări. Pentru prima dată după multă vreme, Anna nu s-a mai străduit să găsească un subiect care să-și țină interlocutorul aproape: Thomas o întreba el însuși despre cărțile ei, despre fiica sa și despre locurile în care și-ar dori să călătorească.

După aceea, întâlnirile de joi cu Emma au început să i se pară și mai apăsătoare. Anna nu voia să compare oamenii și nici să transforme o prietenie obișnuită într-o competiție. Dar când prietena ei a venit din nou cu telefonul, i-a arătat iar nepotul cu șapca albastră și nu a întrebat-o nimic despre ieșirea la iaz, Anna s-a hotărât să spună lucrurilor pe nume, măcar o dată. I-a povestit cum stătuse lângă apă, cum o învățase Thomas să folosească undița și cum băuseră ceai. Emma a ascultat câteva fraze, apoi a întrebat dacă mai avea fotografii cu cel mic. Anna i-a răspuns că avea, dar că în momentul acela ar fi vrut să vorbească despre viața ei.

— Dar ce e de vorbit? Emma a ridicat din umeri. — La tine e ca întotdeauna: casa, grădina, televizorul. Eu am șase nepoți, nu mai știu cum să mă împart între ei!

Anna nu i-a răspuns imediat. Înțelegea că, probabil, prietena ei nu voia să o rănească. Emmei îi plăcea să împărtășească noutăți despre familie, iar Anna îi oferise ani la rând timp și atenție pentru asta. Dar faptul că era obișnuită să asculte nu însemna că trebuia să accepte în continuare ideea că în propria ei viață nu era nimic de remarcat.

— Mă bucur pentru nepoții tăi, a spus ea. — Dar nu vreau să stau de fiecare dată lângă tine și să aștept până termini de povestit. Hai să vorbim astăzi și despre altceva, nu doar despre ei. Povestește-mi cum ești tu, apoi întreabă-mă și pe mine.

Emma s-a uitat la ea de parcă rugămintea ar fi luat-o prin surprindere. Și-a băgat telefonul în poșetă, dar, în loc să o întrebe despre ieșirea la iaz, a oftat și a început să se pregătească de plecare.

— Nu mă gândeam că te deranjează atât. Bine, vorbim altă dată.

După ce poarta s-a închis în urma prietenei ei, Anna s-a întors în bucătărie. Pe masă era o farfurie cu biscuiți de casă, pe care Emma nici măcar nu-i gustase. Anna și-a trecut degetul pe marginea ceștii, apoi a tras farfuria spre ea. Nu voia o ceartă, dar și mai puțin voia să se prefacă din nou că indiferența nu o rănea. Când Emma a venit data următoare cu telefonul și a început să caute o altă fotografie cu nepotul, Anna a împins brusc farfuria spre marginea mesei și și-a privit prietena drept în ochi.

— Dacă nu încetezi să crezi că viața mea e lipsită de interes, n-o să mai treci pragul casei mele, a spus Anna, împingând brusc farfuria cu biscuiții neatinsi spre marginea mesei…

Emma s-a oprit din răsfoit fotografiile. Telefonul îi rămăsese în mână, dar ecranul se stinsese.

— Așa, deci, a spus ea. — Acum îmi trebuie și permisiunea ta ca să stau cu tine?

— Nu-ți trebuie nicio permisiune. Te rog doar să nu reduci fiecare conversație la fotografii și noutăți despre copii.

— Și ce să-ți povestesc? Am copii, am nepoți. Asta e viața mea. Sau ai hotărât că trebuie să vin aici și să-ți dau raportul despre sentimentele mele?

Anna nu i-a răspuns imediat. Ar fi vrut să-i explice totul mai simplu, fără ceartă, dar Emma se ridicase deja și își închisese geanta.

— Nu ți-am cerut să-mi dai raportul, a spus Anna. — Mi-ar fi de ajuns dacă m-ai întreba din când în când cum mi-a fost ziua.

— Nu te-ai plâns niciodată. Întotdeauna spuneai că totul e în regulă.

— Pentru că, de obicei, nu apucai să mă asculți până la capăt.

Emma s-a uitat la farfuria cu biscuiți, apoi din nou la Anna.

— Credeam că suntem prietene, nu că sunt la o ședință la psiholog.

— Și eu credeam la fel.

Emma și-a luat paltonul. S-a oprit în prag, ca și cum ar fi așteptat ca Anna să-și îndulcească vorbele și să-i propună să uite discuția. Anna a rămas lângă masă.

— Nu știu când o să mai trec pe aici, a spus Emma.

— Cum crezi.

Poarta s-a trântit. Anna a pus biscuiții într-o cutie și a așezat-o în dulap. Apoi a clătit ceștile, a șters masa și abia atunci a observat că îi tremurau mâinile. Nu regreta ce spusese, dar seara se dovedise mai grea decât se așteptase.

Joi, Anna nu a mai copt plăcintă și nu a pus două cești pe masă. De obicei, începea să se pregătească încă de dimineață pentru venirea Emmei, deși își spusese de multe ori că o făcea doar din obișnuință. Acum avea treburile ei: după prânz voia să treacă pe la bibliotecă și să întrebe dacă se forma un grup pentru o excursie la vechiul castel la care se gândea de mult.

Totuși, s-a uitat de câteva ori la ceas. La trei și jumătate, a auzit pași foșnind lângă poartă. Emma nu a intrat, ci a strigat de pe alee:

— Ești acasă?

Anna a ieșit pe verandă. Prietena ei ținea telefonul în mână, dar nu l-a ridicat ca să-i arate o fotografie.

— Sunt acasă. Tocmai mă pregăteam să merg la bibliotecă.

— Deci n-ai timp să vorbim?

— Astăzi nu mai pot. Mi-am promis că o să fac ceva pentru mine.

Emma și-a strâns buzele.

— Înainte erai mereu acasă joia.

— Înainte nici nu-mi trecea prin cap că trebuie să-mi țin toată ziua liberă dinainte.

— Am înțeles, a spus Emma. — Să vă simțiți bine acolo, la biblioteca voastră.

S-a întors și s-a îndreptat spre poartă. Anna nu a încercat să o oprească, dar nici nu s-a grăbit să o urmeze. Vorbele sunaseră înțepător, dar știa că, dacă se prefăcea din nou că nu se întâmplase nimic, amândouă s-ar fi întors la vechiul obicei.

La bibliotecă, Anna a aflat că excursia urma să aibă loc peste două săptămâni. Mai erau locuri, așa că s-a înscris. În drum spre casă, a trecut pe la Thomas și i-a povestit despre excursie.

— Chiar voiam să vă întreb dacă ați vrea să mergem, a spus el. — Dar dacă e un grup, cu atât mai bine. Mergem împreună?

— Dacă mai găsiți un loc.

— O să aflu. Iar dacă nu, o să vă privesc cu invidie din grădină.

Anna a râs. Nu i-a povestit despre cearta cu Emma: nu voia să transforme întâlnirea într-o discuție despre greșelile altcuiva. În schimb, au vorbit despre ce încălțăminte și ce jachetă ar fi bine să ia, în caz că bătea vântul la castel.

Duminică, a sunat-o fiica ei. A întrebat-o cum mai merge treaba prin casă, iar Anna a început, ca de obicei, cu grădina. Apoi s-a oprit și a adăugat că se înscrisese la o excursie. Fiica s-a bucurat, i-a cerut să-i trimită o fotografie cu castelul și a întrebat cu cine va merge mama ei. Anna i-a spus că va merge cu vecinul.

— Ce frumos, mamă. Să-mi povestești după aceea cum a fost.

— O să-ți povestesc, a răspuns Anna.

După ce au vorbit, Anna a stat mult timp lângă fereastră. Pentru prima dată după câteva luni, nu a mai trebuit să scoată cu forța întrebări de la fiica ei și apoi să se convingă că un telefon scurt era tot ce putea spera. Fiica ei nu putea fi alături de ea mai des, iar Anna înțelegea asta. Dar acum măcar îi spusese ce o interesa, în loc să răspundă din nou: „Totul e ca de obicei”.

Emma nu a sunat-o aproape două săptămâni. Anna nu știa dacă Emma aștepta ca ea să facă primul pas sau pur și simplu era supărată și a hotărât să nu ghicească. Joia a început să meargă la bibliotecă, uneori trecea pe la piață, iar într-o zi, după prânz, a stat mult în grădina lui Thomas, în timp ce el repara o bancă șubredă. Au vorbit despre cărți și despre felul în care fiecare se obișnuise să-și petreacă timpul singur. Thomas nu o grăbea să răspundă și nu se prefăcea că știe de ce avea nevoie.

În ziua excursiei, s-au așezat unul lângă altul în autobuz. Drumul a durat câteva ore. Anna a ascultat ghidul, a privit zidurile vechi și a fotografiat nu doar turnurile, ci și curtea năpădită de flori. Thomas nu a încercat să stea tot timpul lângă ea, dar, în pauză, i-a adus un ceai și a întrebat-o dacă obosise.

— Nu, a spus Anna. — De mult voiam să ajung aici.

— Atunci mă bucur că v-ați hotărât, până la urmă.

Seara, i-a trimis fiicei câteva fotografii, iar una a imprimat-o și a pus-o pe raftul din sufragerie. Îi plăcea să vadă fotografia când trecea pe lângă ea: nu ca dovadă că viața devenise dintr-odată extraordinară, ci pur și simplu ca o amintire a unei zile frumoase pe care și-o oferise singură.

Emma a apărut joia următoare. De data aceasta a sunat înainte și a întrebat dacă putea să treacă după prânz. Anna i-a răspuns că va fi acasă, dar a avertizat-o că pe la patru urma să plece.

Emma a venit fără plăcintă și fără zâmbetul obișnuit cu care începea să-i arate fotografiile.

— Nu stau mult, a spus ea. — Mâine are spectacol nepoata cea mică și voiam să-ți povestesc.

— Povestește-mi. Iar după aceea vreau să aflu cum îți merge.

Emma s-a așezat și și-a pus telefonul în poală. I-a povestit despre spectacol, despre emoțiile nepoatei și despre cum mama ei căutase pantofi potriviți. Anna a ascultat, dar nu a renunțat la întrebările ei. Când Emma a terminat, a întrebat-o cum fusese excursia și dacă îi plăcuse castelul.

— Mi-a plăcut, a răspuns Anna. — Mai ales curtea interioară. Îți arăt fotografiile, dacă vrei.

— Arată-mi.

Anna a deschis fotografiile. Emma s-a uitat la câteva și s-a oprit la una în care ea și Thomas stăteau lângă o arcadă de piatră.

— Arăți bine, a spus ea. Apoi a adăugat: — Nu știam că voiai de atât de mult timp să mergi acolo.

— Cred că nici eu nu mai vorbisem de mult despre asta cu voce tare.

Emma și-a întors privirea. Anna nu i-a sugerat ce altceva să spună. Prietena ei și-a turnat ceai și a întrebat ce avea de gând Anna să facă în grădină în weekend.

— Încă nu m-am hotărât. Poate că, în sfârșit, o să plantez mai puțin, cum mi-am promis la primăvară.

— Spui asta în fiecare an.

— Iar tu mă întrebi de grădină în fiecare an abia după ce-mi povestești despre toți nepoții tăi.

Emma s-a uitat la ea, dar de data aceasta nu s-a contrazis.

Au mai vorbit vreo jumătate de oră. Nu a mers totul fără probleme: Emma a întins mâna spre telefon de câteva ori, iar Anna a întrerupt-o o dată ca să-și termine ideea. Dar niciuna nu s-a pregătit de plecare, nu a trântit ușa și nu i-a cerut celeilalte să redevină imediat cum fusese înainte.

Când a plecat, Emma a spus:

— Te sun săptămâna viitoare. Dacă nu ești ocupată.

— Sună-mă. Vedem atunci ce planuri avem amândouă.

De atunci, zilele de joi nu au mai fost obligatorii. Uneori venea Emma, alteori vorbeau la telefon, iar alteori Anna pleca singură de acasă sau se întâlnea cu Thomas. Emmei îi plăcea în continuare să povestească despre nepoți, iar Anna se bucura în continuare pentru ei. Numai că acum, alături de toate acestea, rămânea loc în conversație și pentru noutățile din viața ei.

Joia următoare, Anna a pus o singură ceașcă pe masă, iar pe a doua a scos-o când a auzit soneria porții.

Alte povești