Clara nici nu apucase să-și scoată paltonul ud, când Marcus i-a tăiat calea pe coridor și i-a poruncit să se întoarcă din drum împreună cu fiica ei. În urma ei, lângă prag, rămăsese geanta de voiaj, iar fetița, obosită după călătoria cu trenul, se agățase de mâneca mamei. Marcus vorbea de parcă ar fi putut hotărî dintr-un singur gest și ce se întâmpla cu ele, și cu apartamentul în care locuiau. Mama lui, Helen, se instalase deja acolo fără să ceară voie, iar pentru Clara era important să nu-și lase soțul să le dea afară.
Primul semn îngrijorător nu au fost vorbele, ci jetonul de alamă cu numărul paisprezece pe care Marcus îl învârtea pe deget. Apoi Clara a observat că lungul coridor cu care era obișnuită se schimbase: de-a lungul pereților erau stivuite cutii, iar pe jos se vedea praf alb de piatră. Helen a ieșit din bucătărie cu o ceașcă din serviciul de cafea primit cadou de Clara și și-a băut cafeaua din ibricul ei cu atâta naturalețe, de parcă ea ar fi fost stăpâna casei.
— Abia am ajuns, a spus Clara, străduindu-se să nu ridice vocea de față cu fiica ei. — Lasă-ne să trecem și explică-mi ce s-a întâmplat.
— Aici lucrurile se fac altfel acum, a răspuns Marcus. — Lucrurile tale sunt lângă ghena de gunoi. Ia-le și pleacă.
Clara nu s-a îndreptat spre ușă. Privea șanțurile cenușii din perete, marmura găurită și piesele masive de mobilier pe care muncitorii le lăsaseră în ambalaje. Marcus a spus scurt că erau dulapuri din stejar, cu profil italian, și a pomenit suma: șaptezeci de mii de lei. Vorbea cu mândrie despre ele, dar n-a explicat cine își dăduse acordul pentru deteriorarea finisajelor și de ce nimeni nu o anunțase pe Clara.
— Nu puteai să te apuci pur și simplu să găurești pereții, a spus ea. — Aici nu se pot schimba finisajele fără aprobare. Oprește lucrările până lămurim situația.
Marcus a zâmbit batjocoritor și i-a amintit că, timp de doi ani, Clara îi spusese că plătea apartamentul în rate către compania-mamă. Dacă locuiau amândoi în apartament, hotărâse el, atunci și el avea dreptul să dispună de el. Clara n-a spus adevărul: compania îi pusese apartamentul la dispoziție pe perioada renovării propriei lor locuințe, iar nicio plată în rate comună nu exista. Ea achita singură costurile lunare. Cu ceva timp în urmă mințise, temându-se că Marcus avea să-i ceară o parte și să-și aducă rudele în casă. Acum, minciuna îl ajuta să se dea drept proprietar.
Din dormitor a ieșit o tânără îmbrăcată în halatul albastru de mătase al Clarei. Mânecile îi atârnau aproape până la vârful degetelor, iar cordonul era legat neglijent. Femeia s-a uitat la geanta de voiaj, apoi la Clara, iar Marcus a prezentat-o drept femeia cu care urma să locuiască de acum înainte. Helen i-a spus cu blândețe să se întoarcă în sufragerie și nici măcar n-a întrebat-o pe nepoată cum a călătorit.
Clara i-a cerut să-și dea jos halatul și să i-l înapoieze. Marcus a răspuns că i se potrivea mai bine noii stăpâne a casei. Apoi a arătat spre ușă și a spus că va cere divorțul. Siguranța lui nu era doar o fanfaronadă: plănuia să se instaleze în apartament, iar dulapurile scumpe voia să le prezinte drept o investiție care, după cum susținea el, îi dădea dreptul la o parte din locuință.
Helen i-a luat apărarea fiului ei. A anunțat că își vânduse garsoniera cu trei sute douăzeci de mii de lei. Două sute cincizeci de mii, a spus ea, se duseseră pe un crossover alb nou, trecut pe numele tinerei, iar restul banilor, pe mobilier și lucrările din coridor. Soacra vorbea despre cheltuieli ca despre o dovadă a generozității ei și susținea că acum Clara trebuia să le facă loc.
— Am investit bani aici, a spus Helen tăios. — Așa că rămânem aici.
Clara s-a uitat la cutii, la marmura deteriorată și la halatul străin, apoi și-a întors privirea spre soț. I-a propus să înceteze cearta de față cu copilul: niciun fel de lucrări noi, nicio încercare de a schimba încuietorile, până când nu verificau documentele și nu discutau calm. Marcus a răspuns doar că era prea târziu să mai pună condiții. Era convins că, dacă se declara stăpânul casei mai tare decât ceilalți, vorbele lui aveau să devină adevăr.
Clara i-a cerut voie să sune la dispeceratul complexului. Voia să cheme serviciul de administrare și să raporteze lucrările neautorizate din coridor. Marcus i-a smuls brusc telefonul din mână. Aparatul a izbit gresia, a alunecat pe marmura prăfuită și s-a oprit lângă cizma lui. Fiica ei s-a lipit speriată de mamă, iar Helen s-a îndreptat spre ușă, de parcă hotărâse deja că ele aveau să fie următoarele scoase afară.
— Dă-te de lângă ea, Marcus, a spus Clara și s-a aplecat după telefon. El a prins-o de încheietură și a tras-o spre ieșire. Fiica lor a început să plângă și a încercat să-și țină tatăl de mânecă. Clara și-a înfipt cizmele în podeaua netedă, dar praful îi făcea tălpile să alunece. Pe încheietură i se înroșise pielea; Marcus nu-i dădea drumul și continua s-o târască pe coridor, în timp ce Helen deschidea larg ușa de la intrare.
Clara s-a smuls pentru o clipă și s-a aplecat brusc după telefonul de lângă cizma lui Marcus. În vocea ei nu mai era nicio urmă de rugăminte. Dacă mai pui mâna pe mine, paza te va scoate de aici pe tine, nu pe mine. Clara a smuls telefonul de sub cizma lui și l-a ridicat brusc în fața ei…
Marcus s-a uitat la telefonul din mâna Clarei și nu i-a dat drumul la încheietură. Pe chipul lui nu se citea nici rușine, nici îndoială.
— Pune-l deoparte, a spus el. — Ai făcut deja destule.
— Dă-mi drumul.
Și-a desfăcut degetele abia după o clipă. Clara s-a retras lângă perete, și-a dus telefonul la ureche și a format numărul dispeceratului complexului. Vocea îi tremura, dar cuvintele îi erau clare: în apartament fuseseră montate dulapuri fără autorizație, podeaua de piatră fusese deteriorată, soțul ei folosise forța și copilul era cu ea. A cerut să trimită un reprezentant al serviciului de administrare și agenți de pază.
— Poți să suni cât vrei, a zâmbit Marcus batjocoritor. — Tot eu hotărăsc aici.
Helen, încă în pragul ușii larg deschise, a pufnit disprețuitor.
— Doar dacă vrei să audă vecinii cum te faci singură de râs.
Clara nu i-a răspuns. A ridicat geanta de voiaj și a pus-o lângă ea, departe de picioarele lui Marcus. Emma s-a agățat de paltonul ei și se străduia să nu se uite la tatăl ei.
— Mamă, mergem undeva unde e liniște?
— Imediat. Nu rămânem singure aici.
Marcus a făcut un pas spre telefon, dar Clara apăsase deja din nou pe apel, de data aceasta la serviciul de urgență. A spus pe scurt că soțul ei tocmai o târâse pe coridor și că alături de ea se afla un copil speriat. Marcus și-a dat ochii peste cap, dar nu s-a mai atins de ea.
— Bine. Cheamă pe cine vrei, a aruncat el. — Cu ocazia asta le explici și de ce m-ai mințit doi ani că plătești apartamentul în rate.
— O să le explic. Și despre apartament.
Răspunsul a luat-o prin surprindere. Se așteptase să înceapă să se justifice, cum făcea înainte, când el ridica vocea și îi cerea bani. De obicei, Clara încerca să potolească cearta: plătea facturile, amâna discuția despre șomajul lui și accepta încă o amânare. De data aceasta, nu i-a oferit nici bani, nici un compromis.
Helen a închis ușa, dar n-a încuiat-o. În sufragerie și-a făcut apariția Anna — aceeași tânără care ieșise din dormitor în halatul albastru. Acum îl ținea de cordon, de parcă abia în clipa aceea observase că îi era mare.
— Marcus, mi-ai spus că totul e deja rezolvat, a spus ea. — Că apartamentul e al vostru.
— Așa și este, a răspuns el tăios. — Nu te băga.
Anna a tăcut. Clara nici nu s-a uitat la ea. O interesau telefonul, fiica ei și oamenii pe care îi chemase.
După câteva minute a sosit un agent de pază, urmat de administratorul serviciului de cazare. Nu s-au apucat să se certe despre cui îi aparținea apartamentul și nici nu au încercat să-l scoată cu forța pe Marcus. Mai întâi le-au cerut tuturor să se îndepărteze de ușă și le-au permis Clarei și Emmei să intre într-o mică încăpere pentru vizitatori de pe etaj. Agentul de pază a rămas pe coridor, iar administratorul le-a cerut să nu atingă cutiile și elementele de fixare până la inspecție.
Marcus era nemulțumit de felul în care era tratat.
— E soția mea. Locuiesc aici. Nu puteți să vă purtați cu mine ca și cum aș fi un simplu chiriaș.
— Deocamdată nu luăm nicio decizie în privința disputei dumneavoastră de familie, a răspuns administratorul. — Voi verifica documentele de cazare și voi consemna starea spațiului. Montajul nu poate continua până la inspecție.
— Mobilierul e al meu! a intervenit Helen. — Am plătit șaptezeci de mii de lei. Am chitanțele.
— Păstrați-le, a spus administratorul. — Și nu aruncați contractele cu meseriașii. Trebuie să stabilim cine a aprobat lucrările și cine va remedia stricăciunile.
Helen a pălit, dar nu s-a dat înapoi.
— Nu va remedia nimeni nimic. Sunt îmbunătățiri. Am verificat totul.
— Atunci cu atât mai mult, păstrați documentele, a repetat el.
Reprezentantul serviciului de cazare a deschis fișa apartamentului pe tabletă. Clara i-a cerut să i-o arate lui Marcus și lui Helen. În documente era menționat că locuința îi fusese pusă la dispoziție de compania-mamă pe perioada renovării propriei lor case. Nu fusese cumpărată și nu era plătită în rate; costurile lunare erau achitate de Clara. Dreptul de ședere fusese înregistrat pe numele ei și al fiicei minore. Nu exista nicio aprobare separată pentru reamenajarea coridorului.
Marcus s-a aplecat spre ecran, de parcă spera să găsească acolo o altă înregistrare.
— Mi-ai spus că plătești apartamentul în rate, i-a spus el Clarei.
— Da. Nu ți-am spus adevărul. A fost minciuna mea și îmi voi asuma asta în fața ta. Dar n-am cumpărat apartamentul, iar tu nu aveai dreptul să te porți cu el ca și cum ar fi fost al tău.
— Deci tot timpul ăsta m-ai ținut aici fără niciun drept?
— Ar fi trebuit să-ți spun mai devreme. Dar asta nu-ți dădea dreptul să mă apuci și să găurești pereții.
Administratorul a explicat că permisul de acces al lui Marcus nu reprezenta o autorizație de ședere independentă. Până la clarificarea situației, nu trebuia să se întoarcă în apartament fără acordul Clarei și al serviciului de cazare. Asta nu era o hotărâre privind divorțul și nici nu stabilea cui avea să-i aparțină casa lor după renovare. Dar Marcus nu mai putea conta pe faptul că firma îl va recunoaște drept proprietarul acelei locuințe.
— Dar dulapurile? a întrebat Helen. — Noi am plătit pentru ele.
— Costul lor nu vă dă dreptul să modificați spațiul, a răspuns administratorul. — Vom inspecta elementele de fixare și podeaua, apoi vă vom comunica în scris ce trebuie reparat. Deocamdată, nu se mai fac alte lucrări.
Clara a observat cum umerii lui Helen s-au lăsat în jos. Aceasta încă ținea geanta cu chitanțe, dar vorbea deja mai încet. Își vânduse garsoniera și cheltuise banii după cum crezuse de cuviință: îi cumpărase Annei o mașină și comandase dulapurile, ca să dovedească faptul că familia lui Marcus urma să-și prindă rădăcinile acolo. Dar nici cumpărarea unui crossover, nici nota de plată mare pentru mobilier nu transformau locuința temporară în proprietatea fiului ei.
Marcus a încercat din nou să mute discuția asupra minciunii ei.
— Tu ai stricat totul, Clara. Dacă mi-ai fi spus adevărul, nu am fi stat acum în fața unor străini.
— Poate, a răspuns ea. — Dar azi m-ai târât spre ușă. Și asta va fi consemnat.
Pe coridor au apărut angajații serviciului de urgență. Au discutat separat cu Clara, au întrebat-o dacă o durea brațul și i-au propus să o consulte. Ea a acceptat să-i fie examinată încheietura, apoi a dat o declarație despre cele întâmplate. Marcus protesta și îi întrerupea, dar i s-a spus să aștepte jos până îi venea rândul. Helen a plecat cu el, continuând să susțină că totul fusese pus la cale de Clara.
Niciunul dintre angajați nu i-a promis Clarei că soțul ei nu va mai intra niciodată în apartament. Nimeni n-a anunțat că dulapurile aparțineau acum companiei sau că Helen urma să-și primească banii înapoi. În schimb, Clara a primit un număr de înregistrare și i s-a spus că serviciul de administrare îi va trimite raportul inspecției, iar accesul va fi decis după verificarea documentelor. Pentru Clara, nu era un final spectaculos al certei, ci primul pas care putea fi dovedit cu acte.
Cât timp administratorul inspecta coridorul, Clara a sunat la departamentul de resurse umane al companiei-mamă și a raportat incidentul. A cerut să i se trimită o copie a acordului prin care îi fusese pus apartamentul la dispoziție și să se emită temporar permise de acces separate pentru ea și Emma. I s-a promis că documentele vor fi pregătite în următoarea zi lucrătoare. A mai cerut să nu se continue montajul și să nu fie acceptate cereri de lucrări depuse de Marcus.
— Se vor ocupa ei de toate, a spus Marcus, întorcându-se după geantă. — N-am de gând să-ți cer voie.
— În apartamentul ăsta se vor aplica de acum condițiile companiei, a răspuns Clara. — Iar despre casa noastră, după renovare, vom discuta separat. Nu de față cu Emma și nu astăzi.
— Crezi că o să alerg după tine?
— Nu. Cred că nu o să-ți mai acopăr cheltuielile cu banii mei.
Înainte, o astfel de replică ar fi stârnit o ceartă lungă despre cine investise mai mult în familie. Dar Marcus nu putea prezenta chitanțe pentru locuința pe care o numea a lui. Helen nu putea pretinde o parte din casă pentru dulapuri. Iar Clara nu mai era dispusă să-i plătească cheltuielile doar ca să readucă liniștea în casă pentru câteva zile.
Înainte să plece, Marcus a cerut să-și ia lucrurile din dormitor. Administratorul a fost de acord să stabilească o oră la care să-și poată strânge în liniște lucrurile de care avea nevoie și să întocmească o listă cu ce rămânea acolo. Helen a luat ceașca de pe pantofar și a strâns-o la piept. Anna a ieșit după ei fără halat. Nimeni nu și-a cerut scuze.
După ce ușa s-a închis, Emma încă o ținea pe mama ei de mână. Clara s-a aplecat lângă ea și i-a mângâiat cu grijă părul.
— O să locuim aici de acum?
— Până când serviciul verifică documentele, rămânem în apartament. Dacă va fi nevoie, ne vor oferi altă locuință pe durata verificărilor.
Emma a dat din cap. Clara a luat geanta de voiaj și și-a pus telefonul în buzunar. Pe coridor încă erau cutii, praf și găuri adânci în piatră. Dar acum fiecare stricăciune fusese consemnată, iar accesul în apartament nu mai depindea de cine se declara stăpânul casei mai tare decât ceilalți.
În seara aceea, Clara a culcat-o pe Emma în camera separată și a lăsat aprinsă veioza de noapte. A dormit lângă ea, cu telefonul pe noptieră. Dimineața trebuia să adune documentele și să stabilească cum aveau să locuiască separat de acum înainte. Pentru prima dată după multă vreme, decizia nu mai depindea de acordul lui Marcus.




