Vopseaua încă mirosea pe perete când Markus s-a întors din delegație. Soția lui, Emma, stătea în mijlocul garsonierei și zâmbea de parcă îi pregătise o surpriză. În apartamentul de treizeci și șase de metri pătrați, cumpărat de Markus înainte de nuntă, tapetul de designer fusese înlocuit cu o vopsea deschisă la culoare, ieftină. Peste patru zile urma să vină un fotograf: Markus voia să adauge interiorul în portofoliu. Se gândea că ședința foto avea să fie un început bun pentru noi comenzi și eliberase din timp camera de lucrurile în plus. Acum, totul arăta altfel decât lăsase înainte de plecare.
— Am vopsit peste tapetul tău, o deranja pe mama, i-a spus Emma. — Uită-te, acum e mult mai luminos aici.
Markus și-a lăsat geanta de călătorie lângă ușă și s-a apropiat de perete. Modelul geometric fin, pe care îl alesese aproape o lună, se vedea în relief pe sub vopsea. Lângă întrerupător se întindeau dâre neregulate, iar lângă plintă rămăseseră porțiuni nevopsite. A atins suprafața cu degetele: simțea sub ele textura tapetului, stricat de un singur strat aplicat în grabă. Markus și-a trecut din nou mâna peste perete, de parcă spera ca, la o lumină diferită, defectele să fie mai puțin vizibile. Dar lumina de la fereastră nu făcea decât să scoată în evidență cocoloașele și urmele de trafalet.
Helen, mama Emmei, a ieșit din bucătărie. Avea pete deschise la culoare, uscate, pe degete. A spus că modelul vechi îi provoca dureri de cap și că ea și fiica ei au vrut să facă încăperea mai liniștită. Markus i-a amintit că Helen nu locuia acolo și nu putea decide ce să schimbe în apartamentul lui. Emma a obiectat imediat: și ea locuia acolo și avea dreptul să-și dorească un cămin confortabil. Helen s-a uitat la fiica ei, apoi la Markus și a spus că au vrut doar să ajute. El a răspuns că ar fi trebuit mai întâi să discute cu el despre ajutorul lor.
După ce Helen a plecat, Emma a început să explice că vopseaua nu costase mult și că, în schimb, camera arăta acum îngrijit. Markus i-a răspuns că tapetul și manopera meșterului costaseră destul de mult, iar refacerea peretelui avea să presupună îndepărtarea stratului și pregătirea din nou a suprafeței. Emma a ridicat din umeri: era designer, deci putea să inventeze altceva. Pentru ea, peretele stricat era doar un finisaj nereușit; pentru el, era parte dintr-un proiect finalizat pe care voia să-l arate viitorilor clienți. Nu a ridicat vocea, dar vorbea rar, încercând să nu-și piardă cumpătul. Emma își muta privirea de la el la perete, de parcă discuția despre costuri și munca pierdută era exagerată.
Markus a întrebat-o de ce nu a așteptat să se întoarcă. Emma a spus că, sigur, ar fi început să se certe, iar ea și mama ei voiau să termine totul într-o singură zi. Apoi a adăugat că se săturase să se plimbe printr-un apartament în care nu putea muta nimic fără permisiune. Decizia i se părea convenabilă: vopseaua ieftină scutea cheltuiala cu tapetul nou, iar faptul că făcuseră totul fără acordul soțului o punea în fața faptului împlinit. Markus i-a amintit că nu era vorba despre un lucru mărunt, pe care îl puteau pune la loc, ci despre un perete care trebuia refăcut.
— Știai că sunt împotrivă, a spus Markus. — Am vorbit despre asta înainte să plec. Fotograful vine peste patru zile.
— N-aveam de gând să aștept să te întorci și să începi iar să discuți totul, a răspuns Emma. — Mama vine în vizită, trebuie să se simtă bine aici. Iar ședința foto poate fi reprogramată.
El a întrebat-o dacă înțelege că fotograful confirmase deja data, dar Emma a repetat doar că ședința foto putea fi reprogramată. Markus nu s-a apucat să se certe despre al cui confort era mai important: voia doar ca soția lui măcar să recunoască faptul că luase decizia fără el. Emma vorbea însă despre dreptul ei la confort, de parcă asta putea anula discuția lor anterioară.
Markus a propus o soluție simplă: Emma să plătească refacerea peretelui, iar până atunci să nu mai schimbe nimic fără acordul celuilalt. Ea a refuzat să plătească pentru un tapet care nu-i plăcea și a spus că fotograful putea surprinde interiorul așa cum era. Apoi a adăugat că Markus ținea prea mult la proiectul lui și nu se gândea deloc dacă era plăcut să locuiești cu el. A tăcut o clipă, privind degetele pătate ale lui Helen, care lăsaseră urme palide pe tocul ușii.
Seara, a aflat de la furnizor că modelul de care avea nevoie putea fi comandat în continuare, dar livrarea urma să dureze câteva zile. Meșterul a confirmat: vopseaua trebuia îndepărtată împreună cu stratul de dedesubt, iar peretele trebuia pregătit din nou. Când s-a întors în cameră, Markus a văzut lângă perete o găleată cu resturi de vopsea și un trafalet. Privirea i s-a oprit asupra unei perechi de pantofi sport scumpi ai Emmei: înainte de renovare, ea îi acoperise cu grijă cu folie de plastic, ca să nu se murdărească. Markus s-a îndreptat spre ei, a smuls folia și a ridicat găleata.
— Dacă mai iei o dată o decizie în locul meu, pleci din apartamentul meu, a spus Markus, smulgând folia de protecție și vărsând restul de vopsea peste pantofii ei sport de firmă, scumpi…
Emma și-a tras piciorul înapoi și s-a uitat la pantofii pătați. Vopseaua se prelingea pe pielea albă și se aduna lângă talpă. Și-a ridicat brusc ochii spre Markus.
— Ai înnebunit de tot? Sunt pantofii mei!
— Văd.
— Chiar i-ai stricat din cauza unui perete? A făcut un pas spre găleată, de parcă voia să i-o smulgă, dar Markus a pus-o jos. — Chiar crezi că ai dreptul să faci așa ceva?
El nu i-a răspuns imediat. Vopseaua de pe perete era munca lui, stricată fără să fie întrebat. Pantofii erau ai Emmei, iar el tocmai îi stricase cu mâna lui. Un lucru nu-l anula pe celălalt.
— Nu, a spus în cele din urmă. — Am făcut o prostie. Dar asta nu face ca ce ați făcut voi cu peretele să fie în regulă.
— Să nu îndrăznești să pui lucrurile astea pe același plan. Am vrut doar să ne fie bine acasă. Iar tu ai turnat vopsea pe niște pantofi scumpi.
— Nu spun că sunt același lucru. Spun că nu poți lua decizii în locul meu și apoi să te aștepți să privesc calm urmările.
— Iar vorbești numai despre tine. Proiectul tău contează mai mult decât oamenii de lângă tine.
Emma s-a aplecat, și-a scos pantofii și i-a dus în baie. Markus nu a urmat-o. A văzut-o ștergând partea de sus cu un prosop umed, dar nu a văzut vopseaua ieșind. Un minut mai târziu s-a întors, ținând un pantof de călcâi.
— Plătești curățarea sau înlocuirea. Alege tu.
— Plătesc curățarea. Dacă nu se poate curăța, discutăm despre înlocuire.
— Și cine plătește peretele?
— Am vorbit deja cu meșterul și cu furnizorul. Aștept devizul.
— Asta nu e un răspuns. Nu am de gând să plătesc pentru ceva ce nu-mi plăcea.
Markus s-a uitat la ea. În lunile dinainte, discuțiile se terminau de obicei la fel: el obosea să se certe, prelua toate grijile, iar Emma considera asta firesc. De data asta, nu a mai încercat să explice de ce era important tocmai acel perete. Și-a scos telefonul și a fotografiat pantofii lângă găleată, apoi peretele, marginile neregulate de lângă plintă și urmele de pe întrerupător.
— De ce faci poze? a întrebat Emma.
— Ca să nu încurc nimic când mă ocup de reparație și de curățare.
— Ai de gând să-mi trimiți nota de plată?
— Vreau să consemnez ce s-a întâmplat și să obțin devize. După aceea decidem pe baza faptelor.
Chipul ei s-a înăsprit. A sunat-o pe Helen și i-a spus că Markus îi stricase pantofii. Apoi i-a întins telefonul, ca să-i explice el însuși ce făcuse.
— Am vărsat vopsea pe pantofi, a spus el când Helen a început să vorbească. — A fost greșit. O să plătesc curățarea. Dar asta nu-mi schimbă părerea despre perete.
Helen i-a răspuns că se purta ca un copil și că Emma avusese dreptate când spusese că apartamentul lui conta mai mult decât familia. Markus i-a înapoiat telefonul soției.
— Mama a spus că ar trebui să te calmezi, i-a spus Emma.
— Poate să-ți spună ție asta. Acum n-ar ajuta să vorbesc cu ea.
Emma a aruncat pantoful stricat pe un scaun și a declarat că nu avea de gând să înnopteze lângă un om care se răzbuna pentru o renovare. Markus n-a încercat s-o oprească și nici nu i-a strâns lucrurile. I-a spus că ușa era deschisă și că, dacă se hotăra să plece la Helen, să-l anunțe doar când venea să-și ia restul lucrurilor.
— Mă dai afară?
— Nu. Îți cer să hotărăști dacă vrei să trăiești cu mine după ce s-a întâmplat. Dar nu o să mă mai prefac că putem continua ca înainte.
Emma a răspuns că nu era obligată să ia o decizie noaptea și s-a dus în dormitor. Ușa s-a închis. Markus a rămas în bucătărie, cu telefonul și dosarul în care își păstra documentele proiectului. Mai erau patru zile până la ședința foto. L-a sunat pe fotograf, i-a explicat că încăperea nu era gata și l-a rugat să reprogrameze. Fotograful a fost de acord să caute un alt interval în program, dar l-a avertizat că s-ar putea să nu găsească repede o zi potrivită.
A doua zi dimineață, Markus i-a trimis meșterului fotografii cu peretele și i-a cerut să-i spună în scris cât timp avea să dureze îndepărtarea vopselei și pregătirea suprafeței. I-a confirmat furnizorului comanda pentru tapetul necesar. Livrarea urma tot să dureze câteva zile, iar programul inițial al renovării nu mai avea rost. A primit devizul, iar fața i s-a crispat: trebuia să plătească din nou nu doar tapetul, ci și manopera care ar fi putut fi evitată.
Emma a ieșit din dormitor în timp ce el vorbea la telefon. A așteptat să termine și l-a întrebat:
— Ai hotărât deja totul? O să dai vopseaua jos?
— Da. Altfel n-am ce să fotografiez.
— Deci, până la urmă, proiectul e mai important decât noi.
— Nu-ți cer să-ți placă tapetul ăsta. Îți cer să nu strici ce fac cât timp nu sunt aici. Ai spus că știai că o să mă împotrivesc. A fost o alegere, nu o neînțelegere.
— Locuim amândoi aici.
— Locuiești aici, dar apartamentul e al meu. Asta nu-mi dă dreptul să-ți stric lucrurile. Și nici ție nu-ți dă dreptul să schimbi pereții fără să discutăm.
Emma și-a coborât privirea spre devizul tipărit.
— N-o să plătesc pentru asta.
— Atunci voi plăti eu refacerea, fiindcă am nevoie de proiect. Dar nu vom mai discuta despre următoarele cheltuieli și decizii legate de apartament ca și cum unul dintre noi ar putea pur și simplu să-l pună pe celălalt în fața faptului împlinit.
— Dar pantofii?
— Aflu astăzi dacă îi pot curăța. Plătesc eu.
— Vorbești de parcă ar fi o simplă chestiune de serviciu.
— Nu vreau să ne certăm din nou. Oricum va trebui să ne ocupăm de ce s-a întâmplat.
Emma nu și-a cerut scuze pentru perete. A spus că Helen îl considera încăpățânat și că ea nu avea de gând să locuiască într-o casă în care fiecare decizie trebuia aprobată de proprietar. Markus a răspuns că era dispus să discute despre schimbări, dar nu după ce fuseseră deja făcute. Apoi s-au dus în camere separate.
În ziua aceea, meșterul a confirmat termenele, iar cei de la curățătorie au cerut să le lase pantofii pentru evaluare. Emma i-a dus chiar ea și s-a întors cu o chitanță. I se spusese că nu puteau garanta rezultatul dinainte. Markus a citit documentul, a transferat suma pentru tratament și a pus chitanța lângă actele despre renovare. Emma nu i-a mulțumit; nici el nu se aștepta să o facă.
Două zile mai târziu, Helen a venit în vizită. Nu a trecut de hol și a spus că fiica ei ar face mai bine să stea la ea până când ea și Markus nu se mai certau. Emma stătea lângă geantă, dar nu se grăbea să plece.
— Nu ți-am cerut să decizi unde să locuiesc, i-a spus ea mamei.
— Îți ofer un loc unde să stai, a răspuns Helen. — Tu alegi.
Markus nu s-a amestecat. Când Helen a ieșit la mașină, Emma i-a spus că nu voia ca el să creadă că plecarea ei însemna că își recunoștea vina.
— Nu cred asta, a răspuns el. — Dar am nevoie să-ți iei lucrurile și să-l lași pe meșter să lucreze. Dacă vrei să te întorci, mai întâi va trebui să stabilim cum vom trăi de acum înainte.
Emma s-a uitat mult timp la perete. Apoi a spus că va sta câteva zile la mama ei. Și-a luat geanta și câteva lucruri, lăsând pantofii și cea mai mare parte a hainelor în apartament. În prag, i-a amintit lui Markus că el îi stricase pantofii.
— Știu. Dacă nu se curăță, o să plătesc înlocuirea după evaluare.
A plecat fără să-și ia rămas-bun. Markus nu s-a dus după ea.
Meșterul a îndepărtat finisajul stricat, a nivelat peretele și l-a pregătit pentru tapetul nou. Ședința foto a trebuit reprogramată; fotograful a venit mai târziu, după ce lucrarea a fost terminată. Markus a plătit refacerea din banii lui. După curățare, pantofii au rămas cu o urmă palidă lângă cusătură. Emma i-a trimis costul înlocuirii, iar el a transferat suma convenită, fără să transforme asta într-o nouă ceartă.
S-au mai întâlnit de câteva ori ca să-și ia lucrurile și să discute cheltuielile. Emma continua să creadă că Markus făcuse prea mult caz din renovare. El nu a mai încercat s-o convingă că proiectul trebuia să fie important și pentru ea. Au convenit să locuiască separat și nu și-au promis unul altuia că va fi doar pentru câteva zile.
Când tapetul a fost pus din nou în garsonieră, Markus a fotografiat interiorul pentru portofoliu. Pe perete nu mai rămăsese nicio urmă de vopsea, iar pe raftul de lângă ușă se afla chitanța pentru curățarea pantofilor. A lăsat cheia Emmei într-un sertar — până când ea avea să-i ceară să i-o înapoieze.




