Povești de viață

— Apartamentul acesta nu-l veți primi; mai luați încă o decizie în locul meu și niciunul dintre voi nu va mai călca pragul casei mele, — Marcus și-a trântit dosarul pe fața de masă, lângă dosarul transparent al fiului său…

Duminică, Markus i-a scris din nou fiului său un scurt „Ce mai faci?”. Mesajul a fost citit imediat, dar nu a primit niciun răspuns. De aproape doi ani, Thomas nu mai vorbea cu tatăl său, după ce se c

Duminică, Markus i-a scris din nou fiului său un scurt „Ce mai faci?”. Mesajul a fost citit imediat, dar nu a primit niciun răspuns. De aproape doi ani, Thomas nu mai vorbea cu tatăl său, după ce se certaseră înainte de nuntă, iar el plecase spunând că Markus se amesteca mereu în viața lui. Acum, Thomas îl sunase chiar el: voia să treacă pe seară, împreună cu soția lui, Emma, ca să „se împace”. Pentru Markus, întâlnirea însemna șansa de a-și recâștiga fiul, dar pentru Thomas, după cum avea să se vadă la cină, era o ocazie să obțină bani din vânzarea apartamentului tatălui său.

Markus a pus telefonul pe masă și și-a ținut multă vreme mâna deasupra lui, de parcă apelul ar fi putut să dispară dacă își lua privirea de la el. Apoi a plecat la piață, prin zăpada udă de noiembrie. A luat varză pentru sarmale, sfeclă pentru salată și mere pentru plăcintă. Lui Thomas îi plăceau sarmalele încă din școală, mai ales cu sos de ciuperci. Markus nu gătea fiindcă aștepta recunoștință: voia ca fiul lui să-i treacă pragul și să recunoască imediat mirosul cunoscut.

Spre seară, bucătăria se aburise de la cuptor. Markus a scos fața de masă festivă, cu albăstrele brodate pe margine, și a rearanjat farfuriile de două ori. Când cheia s-a răsucit în broască, el scotea plăcinta din cuptor și a auzit vocea Emmei din hol:

— Începe tu. Pe mine n-o să mă asculte.

— Nu-ți mai face griji. Dacă e de acord, o să vorbim din nou, a răspuns Thomas.

Markus a pus plăcinta pe un tocător. O margine se lăsase, iar el a îndreptat din reflex prosopul de lângă ea, de parcă ar mai fi putut repara ceva. Cu numai o oră în urmă crezuse că fiul venise fiindcă îi era dor de el. Acum era limpede: Thomas voia mai întâi să obțină acordul, abia apoi să numească asta împăcare.

Emma a intrat în bucătărie cu cizmele în picioare. Nici nu s-a gândit să le scoată: a spus că nu stau mult. Pe covoraș au rămas urme ude, dar Markus a tăcut, ca să nu înceapă seara cu un reproș. Emma și-a pus telefonul cu ecranul în sus și a cercetat bucătăria, faianța de lângă chiuvetă și perdelele.

— La dumneavoastră e totul ca pe vremuri, a spus ea. — Aveți cafea? Dar una bună, nu instant.

— Doar instant.

— Atunci, nu-mi trebuie.

Thomas a pus lângă perete un pachet de ceai cu o etichetă galbenă pe care scria „reducere 30%”. Markus a observat cum fiul și-a ferit privirea când și-a dat seama că tatăl lui citise eticheta. Sărutul pe obraz a fost scurt și stângaci, de parcă Thomas bifa o sarcină, în loc să-și salute tatăl după doi ani de tăcere.

Emma n-a gustat din sarmale: după ora șase nu mai mânca. Thomas a mâncat una, aproape fără să se uite la farfurie, apoi a împins spre tatăl său un dosar transparent din plastic, cu un buton viu colorat. L-a așezat chiar pe fața de masă festivă, între platoul cu sarmale și salata de sfeclă. Pe prima pagină, Markus și-a văzut numele de familie și adresa.

— Hai să vorbim calm, ca niște adulți, a spus Thomas. — Eu și Emma stăm cu chirie. Chiria ne ia aproape jumătate din venit. Ne gândim să avem copii, avem nevoie de o locuință a noastră. Iar tu ești singur într-un apartament cu două camere. Plătești încălzirea și întreținerea, faci curățenie. La ce-ți trebuie atât spațiu?

Vorbea sigur pe el, de parcă discuția avusese deja loc și nu mai rămăsese decât să-i comunice tatălui decizia. Markus n-a răspuns imediat. Thomas a luat tăcerea drept acord și a continuat să explice, grăbindu-se și trecând de la cifre la avantaje.

— Am făcut toate calculele. Îți vindem apartamentul și îți luăm o garsonieră dincolo de șoseaua de centură. Douăzeci și șase de metri pătrați, renovată, cu o pădurice în apropiere. Diferența o folosim pentru locuința noastră. Agentul imobiliar poate veni mâine. Aici e o înțelegere preliminară; trebuie doar să semnezi că ești de acord.

Emma nu și-a ridicat privirea din telefon.

— Autobuzul trece de acolo de două ori pe oră. Și, până la urmă, unde aveți dumneavoastră de mers?

Markus s-a uitat la ea, apoi la foaia cu adresa, de parcă ar fi putut găsi acolo vreo explicație pentru felul în care viața lui fusese deja împărțită în metri pătrați, fără să-l întrebe nimeni. A întrebat cum urma să ajungă în centru dacă voia să se întâlnească cu cineva sau pur și simplu să iasă din casă. Emma a repetat doar că există transport, iar Thomas a răspuns în locul ei: la vârsta lui, spunea, liniștea și tihna erau mai importante.

Markus fusese de numai câteva ori dincolo de șoseaua de centură. Într-adevăr, acolo era o pădurice, dar de la stație până la bloc trebuia mers pe jos. Douăzeci și șase de metri pătrați păreau suficienți doar pe hârtie: nu era loc pentru masa lui obișnuită, pentru biblioteca și nici pentru lucrurile de care nu avea de gând să se despartă. Dar cel mai mult nu-l deranjase propunerea de a se muta. Fiul găsise deja un agent imobiliar și stabilise o vizită, de parcă tatăl lui nu era proprietarul apartamentului, ci un obstacol în calea tranzacției.

— Sunt gata să vă ascult și să văd cum vă pot ajuta, a spus Markus. — Dar n-am fost de acord să-mi vând apartamentul. Și nu programați vizite la mine acasă câtă vreme n-am luat nicio hotărâre.

Thomas și-a împreunat degetele pe masă. Nu părea surprins, ci mai degrabă iritat că discuția nu decurgea după planul stabilit dinainte.

— Mamă… a început el, apoi s-a corectat imediat: — Tată, nu vreau să ne certăm din nou. Dar hai să fim sinceri. Ori rezolvăm totul cum trebuie și trăim ca o familie, ori nu mai venim iar pe la tine.

Markus nu i-a amintit că, oricum, fiul lui venise foarte rar în ultimii doi ani. S-a ridicat și s-a dus la bufet. În spatele paharelor de cristal, scoase doar de Anul Nou, se afla dosarul lui, din carton, cu șnur, rămas de pe vremea când lucra la școală. Thomas nu știa de el. Markus a dat paharele la o parte, a scos dosarul și s-a întors la masă. Fiul era gata să continue discuția, dar Markus voia mai întâi să-i arate că actele nu-i puteau ține locul consimțământului.

— Apartamentul acesta nu va fi al vostru; dacă mai hotărâți încă o dată în locul meu, niciunul dintre voi nu-mi mai trece pragul, a spus Markus, trântindu-și dosarul pe fața de masă, lângă dosarul transparent al fiului său…

Thomas s-a uitat la dosar, apoi la Markus. Pe chipul fiului nu se citea jenă, ci iritarea cuiva căruia i s-a întrerupt discursul pregătit dinainte.

— De ce ai făcut asta? a întrebat el.

— Eu? Markus și-a pus palma pe dosarul de carton. — Voi ați venit cu actele pentru vânzarea apartamentului meu și ați hotărât că trebuie să fiu de acord.

Emma și-a desprins privirea de la telefon.

— Nu vă obligă nimeni. V-am propus o variantă rezonabilă.

— Cu agentul imobiliar programat pentru mâine?

— Voiam doar să aflăm cât valorează, a răspuns Thomas. — Ce-i așa grav?

Markus a deschis dosarul. Deasupra erau copii ale actelor pentru apartament, iar dedesubt câteva foi cu însemnări și un anunț listat la imprimantă. Le-a pus lângă dosarul transparent al fiului său.

— Uite ce am făcut eu în septembrie. N-am rugat pe nimeni să hotărască în locul meu. Am fost la o agenție, am aflat cât ar putea valora apartamentul și m-am uitat ce se găsește prin preajma pieței. În blocul acela, vizavi de fântână.

Thomas s-a încruntat. Pentru prima dată în seara aceea, Emma s-a uitat nu la bucătărie și nici la telefon, ci la Markus.

— Te gândeai să te muți? a întrebat fiul.

— Voiam să aflu dacă aș putea. N-am semnat niciun contract și nu i-am promis nimic nimănui. Voiam să aleg singur unde să mă duc și pe ce să-mi cheltuiesc banii.

N-a spus că deja și-o imaginase: o cameră îngustă, cu ferestre spre piață, și o masă lângă fereastră. Nu voia să transforme asta într-un argument pe care fiul să înceapă imediat să-l calculeze. În dosar nu era nicio tranzacție gata făcută, doar evaluări, anunțuri și propriile lui însemnări.

Acolo nu erau răspunsuri, ci întrebările pe care și le punea: dacă îi vor ajunge banii, dacă îi va fi ușor să ajungă unde avea nevoie, dacă își va dori cu adevărat să-și schimbe adresa obișnuită. Nu se grăbea să tragă concluzii și nu avea de gând să pună punct acestei decizii doar fiindcă cineva îi adusese deja niște acte.

— Și te gândeai să vinzi apartamentul acesta? a întrebat Thomas.

— Poate. Când o să hotărăsc că sunt pregătit. Nu ca să vă dau vouă diferența.

— Nu ți-am cerut să ne-o dai, a spus Emma tăios. — Oricum, n-ai putea să întreții singur două camere la nesfârșit.

Markus s-a uitat la ea.

— Deocamdată mă descurc.

Thomas a bătut cu degetul în marginea dosarului transparent.

— Am vrut să te ajutăm. Nu te mai purta de parcă am venit să-ți luăm totul.

— Atunci nu-mi programați agent imobiliar și nu-mi aduceți acte în care scrie deja ce să fac cu apartamentul meu.

Emma s-a ridicat prima. Scaunul a lovit piciorul mesei, iar lingurița din farfurioară a zăngănit. Și-a tras mânecile paltonului, fără să se uite la sarmalele răcite.

— Thomas, hai să plecăm. Oricum, aici n-o să iasă nimic.

El a mai rămas o clipă. Pe chipul lui a apărut pentru o clipă ceva ce semăna a nedumerire, dar apoi s-a întors obișnuita lui supărare.

— Tu ne îndepărtezi, a spus el. — Să nu te plângi după aceea că nu venim.

Markus a vrut să-i răspundă că de mult nu mai avea cui și unde să se plângă, dar s-a abținut. Doar și-a strâns actele într-un teanc.

— Nu vreau să mai continuăm discuția în seara asta.

Thomas a luat dosarul transparent. În prag nu și-a luat rămas-bun; Emma a aruncat un scurt „La revedere” din hol. Ușa s-a închis, iar Markus a auzit cheia răsucindu-se pe dinafară.

A strâns masa multă vreme. A pus sarmalele într-o caserolă, a acoperit salata cu o farfurie și a lăsat plăcinta pe tocător. A strâns fața de masă festivă la urmă: pe ea rămăsese un cerc umed de la ceașca Emmei.

A doua zi dimineață, Markus a sunat la agenția al cărei număr fusese trecut de Thomas pe actele lui. A spus că nu ceruse nicio vizionare și că nu-și dăduse acordul pentru vânzare. Angajatul i-a răspuns calm că nu se va întreprinde nimic fără acordul proprietarului.

Cuvintele acelea l-au mai liniștit puțin, deși nu puteau șterge discuția din seara precedentă. Markus i-a mulțumit angajatului și a închis. Măcar graba altcuiva nu avea să se transforme într-o tranzacție fără știrea lui.

Apoi a sunat la un atelier și a stabilit să schimbe cilindrul broaștei. Nu i-a fost ușor să ia hotărârea: Thomas avea o cheie încă de pe vremea când venea fără să anunțe și știa că tatăl lui era întotdeauna acasă. Dar acum, cheia aceea îi permitea fiului să intre nu doar în apartament, ci și într-o discuție pentru care Markus nu era pregătit.

A ținut multă vreme telefonul în mână după ce a vorbit cu meșterul. Îi era greu să recunoască faptul că încrederea de odinioară ajunsese să-i provoace neliniște. Dar nu schimba broasca pentru a-și pedepsi fiul. Avea nevoie să-și recapete dreptul de a hotărî singur când deschidea ușa și când vorbea.

După ce meșterul a terminat, Markus a pus setul nou de chei în sertarul din hol. A înfășurat vechea cheie a lui Thomas într-o bucată de hârtie și a lăsat-o pe masă. N-a sunat să-i dea explicații fiului.

Duminică seara, a deschis conversația. Ultimul mesaj era tot scurta lui întrebare, trimisă cu multe săptămâni în urmă. Markus a tastat obișnuitul „Ce mai faci?”, s-a uitat la ecran și a șters cuvintele. N-a trimis nimic.

Înainte se convingea că era de-ajuns să scrie el primul și că, după aceea, lucrurile se vor îndrepta cumva. Acum nu mai voia să se prefacă iarăși că tăcerea sau răbdarea lui pot ține locul unei discuții pe care amândoi o evitau. Telefonul a rămas lângă el, cu ecranul stins.

N-a primit niciun răspuns nici în weekendul următor. Thomas l-a sunat abia după trei săptămâni. Mai întâi l-a întrebat de ce schimbase broasca, apoi, fără să aștepte o explicație detaliată, a spus că ar putea trece să-și ia lucrurile.

— Poți să vii, a răspuns Markus. — Sună înainte. O să fiu acasă.

— Acum mă primești și pe mine doar cu programare?

— Vreau să știu cine intră în apartamentul meu.

Thomas a tăcut o clipă și a spus că a înțeles. De data asta a venit singur. Markus i-a deschis chiar el. Fiul i-a dat cheia veche, a pus-o pe măsuța din hol și a luat cutia cu cărți pe care o lăsase acolo încă de după nuntă.

Nu s-au așezat la masa festivă. Thomas a întrebat dacă puteau vorbi undeva în centru, fără Emma și fără acte. Markus a fost de acord, dar nu pentru a doua zi: avea deja alte planuri.

Sâmbătă, a mers la fântână, și-a cumpărat o cafea într-un pahar de carton și a stat pe o bancă pe care o cunoștea bine. Apoi a intrat într-o agenție și a cerut să vadă câteva apartamente. Nu l-a ales pe niciunul. Pentru el era important ca hotărârea să-i aparțină din nou.

Nu s-a grăbit doar pentru că, în sfârșit, ajunsese la agenție. Putea pur și simplu să se uite, să compare, să se gândească și să plece fără nicio obligație. Înainte i se părea că va trebui să explice și să-și apere orice decizie în fața cuiva. Acum și-a dat voie să nu știe dinainte ce își va dori peste o lună.

S-a întâlnit cu Thomas mai târziu, într-o cafenea mică, nu departe de piață. Fiul nu și-a cerut scuze pentru tot dintr-odată și nici n-a promis că Emma se va schimba. A spus că s-a grăbit și că n-ar fi trebuit să aducă un agent imobiliar fără acordul tatălui său. Markus l-a ascultat fără să se prefacă de parcă doi ani de tăcere puteau fi trecuți cu vederea.

Thomas vorbea încet, fără siguranța de mai înainte, dar Markus nu i-a pus cuvintele potrivite în gură. A auzit mărturisirea exact așa cum reușise fiul lui s-o rostească. Nu era de-ajuns ca să uite supărarea, dar era de-ajuns ca întâlnirea să nu se încheie pe loc.

Au hotărât să nu mai vorbească despre apartament. Thomas n-a mai întrebat când avea să-l vândă Markus, iar Markus n-a promis că duminicile de odinioară se vor întoarce. Uneori, fiul îl suna; alteori, se întâlneau în oraș. Deocamdată, era de-ajuns.

În apartamentul lui, Markus a lăsat pe masă anunțul listat la imprimantă pentru locuința din blocul de lângă fântână. Cheia nouă stătea în sertarul de lângă ușă, iar duminica telefonul nu mai aștepta să-i scrie scurta lui întrebare.

Alte povești