Povești de viață

Strânge-ți lucrurile și du-te la mama ta: în apartamentul meu nu vei mai sta, a spus tăios Anna, aruncându-i sticla aproape goală în chiuvetă…

După interviu, Anna a ieșit afară cu un sentiment de ușurare pe care nu-l mai avusese de luni întregi: i se promisese un loc de muncă oficial și un salariu decent. Cât timp încercase să-și găsească un

După interviu, Anna a ieșit afară cu un sentiment de ușurare pe care nu-l mai avusese de luni întregi: i se promisese un loc de muncă oficial și un salariu decent. Cât timp încercase să-și găsească un serviciu, familia se descurcase cu veniturile ei dintr-o colaborare de contabilitate la distanță, iar soțul ei, Thomas, nu mai lucrase de un an. Anna se înțelesese cu soacra ei, Helen, să aibă grijă de băiețelul lor cât timp ea era la întâlnire. De noul loc de muncă depindea dacă Anna avea să mai poată plăti singură chiria și cheltuielile copilului.

În drum spre casă, a intrat într-un magazin alimentar, unde trebuia să-și ia fiul. La intrare era un cărucior albastru cu roți albe — Anna l-a recunoscut imediat. Nu era nimeni prin preajmă. Din cărucior se auzea plânsul disperat al copilului; băiatul era roșu la față, avea obrajii uzi, iar vocea îi răgușise deja. Anna l-a luat în brațe și l-a strâns la piept, în timp ce el încerca să-și tragă sufletul printre suspine.

A intrat în magazin, sperând s-o vadă pe Helen sau măcar să-și dea seama unde plecase. Lângă frigiderul cu băuturi era Marcus, fiul cel mic al soacrei ei, care se hotăra între două doze de bere. Când Anna l-a întrebat unde e mama lui și de ce copilul era singur, el doar a ridicat din umeri: Helen îl rugase să stea cu cel mic, iar el doar „intrase pentru un minut”. A luat ambele doze cu el la casă.

— Un minut? Plângea atât de tare, că a răgușit, a spus Anna, încercând să nu ridice vocea de față cu fiul ei.

— Doar te ajutam, și nici măcar nu mă plătești. Puteai să nu faci o scenă, a răspuns Marcus și s-a îndreptat spre casă.

Anna n-a vrut să se certe în magazin. Trebuia să-și liniștească băiețelul și să-l ducă acasă, dar mai întâi a sunat-o pe Helen. Aceasta n-a răspuns imediat, iar când a făcut-o, i-a spus scurt că o așteaptă la ea. Anna a luat un taxi: după ce văzuse, nu voia să stea în stație cu un copil care plângea și să se prefacă de parcă totul era în regulă.

Helen a deschis ușa fără să întrebe măcar ce face copilul. În loc de salut, i-a spus că Marcus o sunase deja și se plânsese de scandal. Anna i-a explicat căruciorul fusese lăsat nesupravegheat la intrarea în magazin, în timp ce Marcus era înăuntru și alegea bere. Soacra i-a răspuns că băiețelul nu fusese chiar singur — fiul ei era prin apropiere — și a numit întâmplarea un fleac. Când Anna i-a spus că nu-și va mai lăsa copilul cu Marcus, Helen nu i-a răspuns cu adevărat la obiecție.

— Mereu găsești un motiv să-mi scoți familia vinovată, a spus ea. — Și, oricum, toată lumea înțelege că băiatul nu e al lui Thomas. Numai tu continui să te prefaci că n-ai auzit nimic.

Anna n-a știut imediat ce să răspundă. Nu-și înșelase niciodată soțul și știa cine era tatăl fiului ei. Helen rostise acuzația cu atâta siguranță, de parcă o repetase de mult nu doar în gând. Anna a întrebat-o de unde scosese povestea, dar aceasta doar a zâmbit batjocoritor și a adăugat că Thomas știa totul, iar băutura lui era urmarea a ceea ce soția îi făcuse vieții.

Acasă, băiețelul a adormit în sfârșit. În bucătărie, Thomas stătea în fața unei sticle aproape goale. Anna i-a transmis ce spusese Helen și a adăugat imediat că acuzația era o minciună. I-a propus ca, dacă avea îndoieli, să facă un test de paternitate. Thomas n-a vrut să discute nici despre test, nici despre ce se întâmplase la magazin.

— Mă uit la el și nu simt nimic, a spus el. — Poate fiindcă nu e al meu.

Anna i-a amintit că băiețelul se născuse în timpul căsniciei lor și că ea nu-i dăduse niciodată motive să se îndoiască de fidelitatea ei. Thomas a făcut un gest de lehamite: nu avea de ce să se lase de băut și să-și caute de lucru pentru copilul altcuiva. Anna l-a întrebat de ce o crezuse pe mama lui, dar nu voia nici măcar să-i dea ocazia să dovedească adevărul. El a întins mâna spre sticlă și a răspuns că se hotărâse deja.

Atunci Anna a încetat să mai încerce să-l convingă să privească altfel situația. I-a amintit că întreținuse familia timp de un an și că nu-și căutase noul loc de muncă pentru a-i plăti în continuare băutura. Apartamentul îl moștenise de la bunica ei și era trecut pe numele ei; Thomas își avea domiciliul acolo, dar asta nu-l făcea proprietar. El a încercat s-o întrerupă, spunând că locuința era a amândurora, iar Anna a repetat calm: nu mai putea să locuiască acolo și să-i cheltuiască banii, refuzând în același timp să-și asume vreo responsabilitate.

Thomas s-a ridicat, s-a clătinat și s-a prins de marginea mesei. Sticla aproape goală rămăsese în fața lui. Anna a luat-o, l-a privit drept în ochi și a spus:

Fă-ți bagajele și du-te la mama ta: nu mai rămâi în apartamentul meu, a spus răspicat Anna, aruncând sticla aproape goală în chiuvetă…

Sticla s-a izbit de marginea chiuvetei și s-a răsturnat pe o parte. Thomas s-a uitat întâi la ea, apoi la Anna. Fața i s-a înroșit.

— Ai înnebunit de tot? a întrebat el. — Din cauza vorbelor mamei mele te-ai hotărât să faci un spectacol?

Anna n-a răspuns. A trecut pe lângă el și a intrat în camera copilului, apoi a închis ușa fără zgomot. Fiul ei dormea cu genunchii strânși la piept și tresărea din când în când în somn. Anna i-a aranjat pătura și a rămas lângă el până când respirația i s-a liniștit.

În bucătărie, Thomas își turna deja apă. A pus paharul zgomotos pe masă și a continuat să vorbească, de parcă ea tot ar fi fost obligată să-l asculte până la capăt.

— Ai un loc de muncă nou și deja te crezi stăpâna vieții. Iar apartamentul e al amândurora, ți-am spus deja.

— Apartamentul e trecut pe numele meu, a răspuns Anna. — Dar acum nu am de gând să mă cert cu tine cât timp ești beat. Dimineață vedem cum îți iei lucrurile.

El a zâmbit batjocoritor. Era limpede că se aștepta ca dimineață ea să se răzgândească, să-i pregătească micul dejun și să înceapă iar să-l convingă să se lase de băut. Se mai întâmplase. Anna nu i-a explicat că de data asta nu avea de gând să-l mai convingă de nimic.

Thomas s-a întins îmbrăcat pe canapea. Anna s-a închis în dormitor cu băiețelul și aproape că n-a dormit. O neliniștea nu doar situația cu soțul ei. Se gândea la interviu, la noul loc de muncă, la cum avea să se descurce singură cu copilul și la câtă energie îi lua un om care considera că ajutorul ei i se cuvenea.

Dimineața, Thomas era iritat și tăcut. A cerut cafea, apoi a întrebat dacă aveau ceva de mâncare. Anna a pus pe masă pâine și brânză, dar nu i-a pregătit pachet pentru ziua respectivă și nici nu i-a căutat o cămașă curată. El s-a uitat la ea nedumerit.

— De obicei îmi pregăteai totul.

— Înainte speram că o să te întorci la viața de dinainte. Acum nu o să-ți mai aranjez eu viața.

Thomas a împins farfuria și a spus că avea să regrete hotărârea. Anna n-a răspuns. S-a ocupat de băiețel, apoi a scos dosarul cu actele apartamentului și l-a pus într-un sertar în care Thomas nu se uita de obicei. A pus acolo și documentele copilului, actele ei și cardul în care primea banii pentru munca de contabilitate.

În aceeași zi, Anna și-a sunat clienții și le-a cerut să-i vireze banii într-un cont separat. Nu avea economii care să-i permită să cheltuiască fără să se gândească, dar nu mai voia ca banii câștigați de ea să se ducă pe băutură și pe cheltuielile mărunte ale lui Thomas. A păstrat suma obișnuită pentru mâncare și nevoile fiului ei, iar restul a hotărât să-l pună deoparte, în caz că primele săptămâni la noul loc de muncă aveau să fie mai dificile decât i se spusese.

Clara, sora Annei, a venit seara să stea cu băiețelul cât timp Anna strângea lucrurile lui Thomas. Nu a întrebat-o despre ce aflase deja dintr-un scurt telefon. A adus pur și simplu o geantă și a întrebat unde să pună hainele lui.

Când a văzut geanta pe hol, Thomas a început să vorbească mai tare.

— Chiar vrei să plec din cauza unei singure certe?

— Nu din cauza unei singure certe. Din cauză că nu lucrezi de un an, bei și mă acuzi că te înșel în loc să-ți verifici îndoielile.

— Nu sunt obligat să-ți dovedesc nimic.

— Atunci nici eu nu sunt obligată să-ți plătesc în continuare traiul.

Clara a rămas în cameră cu copilul. Nu s-a amestecat în discuția lor, dar Thomas s-a uitat de mai multe ori în direcția ei, de parcă se aștepta ca cineva să-l oprească sau să-i ia apărarea. N-a făcut-o nimeni. Și-a strâns hainele, încărcătorul și aparatul de ras. Restul a spus să-l lase acolo: „vin să le iau mai târziu”.

Înainte să plece, Thomas i-a spus Annei că nu se va descurca singură. Ea i-a răspuns că nu știe cum se va descurca, dar că sigur nu-l va ruga să rămână de teamă că lucrurile vor fi grele. Și-a luat cheia și a plecat la Helen. A doua zi i-a scris că vrea să-și ia și lucrurile rămase, iar Anna i-a propus o oră la care Clara avea să fie acasă.

Helen a sunat seara. Nu a întrebat de nepotul ei, ci i-a spus direct că Thomas venise fără bani și fără haine potrivite. Anna i-a amintit că îi dăduse o geantă cu lucrurile lui și că putea veni să le ia dacă se înțelegeau asupra unei ore.

— Ai distrus familia, a spus Helen. — Puteai măcar să mai rabzi puțin.

— Am răbdat destul. Și nu-mi voi mai lăsa fiul cu Marcus.

Helen a numit asta o pedeapsă și a spus că Marcus nu intenționase să facă nimic rău. Anna i-a răspuns că intențiile nu schimbau faptul căruciorul fusese lăsat singur la magazin, iar copilul plânsese până răgușise. Dacă Helen voia să-și vadă nepotul, urma să se întâlnească cu el doar când Anna era și ea de față sau când aranjase dinainte ca un alt adult în care avea încredere să fie alături de copil. Soacra a închis fără să răspundă.

Câteva zile mai târziu, Thomas i-a cerut să facă un test de paternitate. I-a scris că voia un răspuns sigur, nu să asculte o ceartă între soție și mamă. Anna a fost de acord. Au ales un laborator și au mers acolo separat, la ora stabilită. Thomas s-a purtat distant, a vorbit doar despre procedură și nu și-a cerut scuze că o lăsase singură să înfrunte acuzațiile.

În timp ce așteptau rezultatul, Anna a început noul serviciu. În primele zile se întorcea obosită: trebuia să se obișnuiască cu programul, să înțeleagă ce avea de făcut și să ajungă la timp să-și ia fiul. Seara verifica facturile, pregătea lucrurile pentru a doua zi și se obișnuia treptat cu ideea că de-acum trebuia să planifice totul fără promisiunile lui Thomas că o va ajuta.

El a sunat-o de câteva ori să întrebe dacă putea să-și vadă copilul. Anna nu-i interzicea să se întâlnească cu el, dar îi cerea să stabilească dinainte și să vină treaz. Într-o zi, Thomas a apărut fără să anunțe. Anna i-a deschis ușa, dar nu l-a lăsat să treacă pragul până când nu s-a asigurat că era treaz. El s-a strâmbat, a spus că îl trata ca pe un străin și a plecat. La următoarea întâlnire a venit la timp, i-a adus băiețelului o carte și a stat aproape tot timpul în tăcere, privindu-l cum răsfoiește paginile.

Rezultatul laboratorului a venit după câteva săptămâni. Thomas l-a citit primul, apoi a sunat-o pe Anna. Paternitatea a fost confirmată. A tăcut o clipă, apoi a spus că nu se așteptase ca mama lui să se înșele atât de tare.

— Puteai să afli asta mai devreme, a răspuns Anna.

— Nu eram în toate mințile.

— Asta explică multe, dar nu schimbă nimic.

Thomas i-a propus să încerce s-o ia de la capăt. Anna i-a spus că nu era pregătită să se întoarcă la viața de dinainte și că nu avea să-i promită ceva ce nu simțea. Și-a luat lucrurile la următoarea vizită. A lăsat cheia pe masă, fără să se certe în privința apartamentului și fără să ceară să fie primit înapoi pe loc. Au convenit să discute liniștit lucrurile care necesitau o hotărâre separată, nu noaptea și nu după ce băuse.

Helen continua s-o considere pe Anna vinovată și, deocamdată, nu-și vedea nepotul decât în prezența ei. Marcus nu a sunat. Thomas venea să-și vadă fiul doar dacă se înțelegeau dinainte, iar numele lui nu mai apărea printre cheltuielile Annei. Până la sfârșitul lunii, ea a plătit pentru prima dată chiria și cumpărăturile pentru copil fără să verifice de mai multe ori dacă soțul ei cheltuise banii pe sine.

Seara, băiețelul a adormit în pătuț, iar Anna i-a pregătit hainele pentru dimineață și a închis dosarul cu actele de la serviciu. Acum era mai liniște în casă. Thomas locuia la Helen, iar Anna și fiul ei rămâneau în apartament, unde, în sfârșit, totul depindea de propriile lor decizii.

Alte povești