Povești de viață

Niciun ban nu veți primi de la mine, iar dacă mai numiți portofelul meu portofelul familiei, vă dau afară pe ușă, a izbucnit Anna, smulgând din buzunar cheia cu peștișorul albastru și aruncând-o pe masă…

La unsprezece și jumătate noaptea, Anna a auzit broasca ușii de la intrare făcând clic de două ori și a ieșit din bucătărie fără să apuce să-și scoată șorțul. În hol se instalaseră deja fosta ei soacr

La unsprezece și jumătate noaptea, Anna a auzit broasca ușii de la intrare făcând clic de două ori și a ieșit din bucătărie fără să apuce să-și scoată șorțul. În hol se instalaseră deja fosta ei soacră, Helen, fostul soț, Thomas, și sora acestuia, Clara. Cu patru luni în urmă, Anna și Thomas divorțaseră; nu aveau copii împreună, iar apartamentul cu două camere îi aparținea Annei încă dinainte de căsătorie. Acum, miza erau banii obținuți din vânzarea garajului răposatului ei tată: rudele lui Thomas veniseră să ceară jumătate din sumă.

Helen și-a scos paltonul de parcă avea de gând să rămână multă vreme, iar Clara a așezat pe pantofar o cutie de la cofetărie, legată cu o panglică de satin. Thomas a rămas lângă ușă și s-a uitat pieziș la zăvorul de sus. Anna a observat în broască o cheie de rezervă, prinsă de un breloc de plastic în formă de peștișor albastru. Thomas susținea că o pierduse cu doi ani în urmă. Fără să spună nimic, Anna a scos cheia, a băgat-o în buzunar și a încuiat ușa pe dinăuntru.

Helen a intrat prima în bucătărie, fără să ceară voie și fără să-și scoată botinele de stradă. S-a așezat lângă fereastră, Clara a păstrat cutia pe genunchi, iar Thomas s-a așezat pe marginea băncii. Anna a rămas în picioare lângă masă. Helen a început să vorbească de parcă vizita nocturnă ar fi fost o chestiune de familie cât se poate de obișnuită: divorțul, spunea ea, nu schimbă nimic, iar după atâția ani în care fuseseră apropiați, acum trebuiau să se ajute unii pe alții.

Apoi a spus suma: șaptesprezece mii cinci sute de lei. În timpul zilei, Anna vânduse garajul de cărămidă al tatălui ei cu treizeci de mii de lei, iar Thomas și mama lui aflaseră cumva. Voiau să cumpere o mașină break japoneză la mâna a doua, vânzătorul aștepta un răspuns până a doua zi, iar lor le lipsea tocmai jumătate din preț. Helen nici măcar n-a întrebat dacă Anna era de acord: i-a propus să scoată banii cash sau să-i transfere lui Thomas.

Anna i-a amintit că garajul îi aparținuse tatălui ei, iar Thomas doar își ținea acolo roțile de iarnă și barca. Helen a declarat imediat că el își dăduse silința pentru acel spațiu: ungea balamalele porții, avea grijă de lucruri, deci merita partea lui, dacă era să fie dreptate. Thomas tăcea, răsucind marginea feței de masă, dar privirea îi revenea mereu la buzunarul Annei, unde pusese cheia. Helen vorbea în numele lui și al ei, de parcă vechile servicii casnice se transformaseră într-o datorie pe care Anna era obligată s-o plătească.

În cele din urmă, Clara a intervenit: spunea că îi era greu să înțeleagă de ce o femeie singură avea nevoie de atâția bani. Helen a continuat, spunând că Anna câștiga oricum bani din editare și meditații, iar familia lui Thomas avea mai mare nevoie de mașină. Cutia cu prăjituri era încă pe genunchii Clarei, care o ținea cu ambele mâini. Thomas n-a scos o vorbă, dar nici nu și-a contrazis mama sau sora. Anna le-a răspuns că garajul era proprietatea ei și că nu-i ceruse niciodată bani pentru faptul că el își ținea lucrurile acolo.

Atunci Helen și-a schimbat tonul: dacă nu voia să le dea banii, putea să-i împrumute până la primăvară, fără dobândă. Promitea să-i dea înapoi treptat și i-a amintit Annei că, într-o bună zi, s-ar putea să aibă și ea nevoie de ajutor. Anna s-a uitat la cutie și a propus să înceapă apropierea dintre rude cu un ceai. Apoi a întrebat-o pe Helen unde era partea ei din cei patruzeci de mii de lei pe care îi primise pentru terenul mamei sale. Dacă bunurile fostei familii erau acum la comun, a spus Anna, i-ar prinde bine șapte mii cinci sute de lei pentru logie și o bibliotecă.

Helen a tăiat-o scurt, spunând că terenul fusese moștenirea mamei ei, iar banii îi aparțineau doar ei. Cheltuise deja aproape jumătate: îi cumpărase Clarei o haină din blană de oaie și cercei de aur, își luase o canapea nouă și plătise un avans pentru exact acel break. Clara a strâns cutia la piept și a spus că eclerurile cu cremă de vanilie fuseseră cumpărate din banii ei de concediu și că nu era obligată s-o servească pe Anna. Așadar, când venea vorba de banii lui Helen, Anna nu mai era rudă; când cereau bani de la Anna, legăturile de familie deveneau din nou de neclintit.

Anna le-a spus că nu le va da nici bani, nici împrumut și le-a cerut musafirilor să-și ia hainele și să plece. Helen nu s-a clintit. A început iar să spună că divorțul era doar o hârtie, iar Thomas rămânea totuși o persoană apropiată. Anna a scos din buzunar cheia cu peștișorul albastru, a pus-o pe masă și s-a uitat drept la fosta ei soacră.

Nu veți primi niciun ban de la mine, iar dacă-mi mai numiți portofelul „al familiei”, vă dau afară, — Anna a scos cheia cu peștișorul albastru din buzunar și a aruncat-o pe masă…

Cheia a lovit blatul mesei și s-a oprit lângă zaharniță. Helen s-a îndreptat brusc de spate.

— Acum mă și ameninți? a întrebat ea. — După tot ce-am făcut pentru tine?

— V-am rugat să plecați. Nu e o amenințare.

Clara a strâns cutia la piept. Thomas se uita la cheie de parcă spera să dispară de la sine.

— Dă-mi-o, a spus el. — E cheia mea de rezervă.

— Deschide ușa mea, a răspuns Anna. — Iar tu nu mai locuiești aici.

— N-aveam de gând să intru fără să te întreb, a mormăit Thomas.

— Ai venit la miezul nopții fără să anunți și ai lăsat cheia în broască.

Helen s-a ridicat, lovind cu genunchiul un taburet. Acesta s-a izbit de perete.

— Cu un asemenea caracter, n-o să treacă mult până rămâi de tot singură. Noi venim cu intenții bune, iar tu faci o scenă.

— Dacă ai intenții bune, mai întâi întrebi dacă e un moment potrivit să vii. Și nu ceri bani.

— Nu cerem nimic, a replicat Helen tăios. — Îți cerem să-ți ajuți familia. Tu ești cea care ne-a întors spatele.

Anna n-a mai încercat să explice că mariajul se încheiase și că garajul îi aparținuse tatălui ei. Auziseră deja toate astea. Helen pur și simplu credea că era de ajuns să rostească cuvântul „familie” pentru ca vechile reguli să redevină valabile.

Anna a luat paltonul lui Helen din cuier și i l-a întins. Helen nu l-a luat.

— Mâine avem întâlnire cu vânzătorul, a spus Helen. — Trebuie să luăm mașina până la două și jumătate. Încă mai ai timp să te răzgândești.

— N-o să mă răzgândesc.

— Thomas a locuit cu tine șapte ani, a spus Helen. — Chiar îți e atât de greu să faci o dată un gest omenesc?

— A locuit cu mine șapte ani. Asta nu înseamnă că sunt obligată să-i plătesc mașina.

Thomas s-a ridicat de pe bancă. A întins mâna spre cheie, dar Anna a acoperit-o cu palma.

— Las-o.

S-a uitat la ea, apoi și-a ferit privirea.

— Bine. Fă ce vrei.

Anna a deschis ușa de la intrare și s-a dat la o parte. Helen a trecut prima în hol, și-a îmbrăcat paltonul cu gesturi nervoase și și-a aranjat gulerul. Clara a pus cu grijă cutia pe pantofar ca să-și încheie geaca, apoi a luat-o din nou. Thomas s-a oprit în prag.

— Puteai măcar să vorbești cu mine între patru ochi, a spus el.

— Puteai să vii ziua și să întrebi, în loc să-ți aduci mama și sora aici la miezul nopții.

— Nu știam că o să înceapă așa.

Helen a pufnit când a auzit asta.

— Nu te mai preface că n-ai nicio vină. Tu ai spus că are bani.

Thomas n-a răspuns. A trecut pragul, iar Anna a închis ușa. Broasca a făcut clic, apoi ea a tras zăvorul. Dincolo de ușă s-au mai auzit voci o vreme, dar Anna n-a încercat să deslușească ce spuneau.

Anna a rămas în hol până când pașii s-au stins, apoi s-a întors în bucătărie. Pe masă rămăsese cheia, iar ceainicul se răcise. A luat brelocul cu peștișorul albastru, l-a pus într-o ceașcă în care ținea mărunțiș și s-a ocupat de cină: a pus chifteluțele răcite într-o caserolă și a băgat-o în frigider. Apoi a stins lumina și s-a culcat, deși nu a adormit imediat. Nu cearta despre bani îi revenea iar și iar în minte, ci sunetul scurt al broaștei de la care începuse totul.

Dimineața, Anna a sunat un lăcătuș. A venit înainte de prânz și a schimbat cilindrul broaștei. Cât timp lucra, ea l-a întrebat dacă se poate face în așa fel încât cheia veche să nu mai deschidă ușa. Meșterul i-a răspuns că, după înlocuire, oricum nu mai era posibil și i-a dat un set de chei noi. Anna a verificat o dată, încuiind și descuind broasca, apoi a pus cheia veche în geantă, ca s-o arunce pe drum.

La bancă, a depus banii obținuți din vânzarea garajului în contul ei și a luat chitanța. Angajata a întrebat-o dacă vrea să împartă suma în mai multe conturi. Anna a refuzat: nu era nevoie să complice lucrurile. Banii proveneau din vânzarea bunului tatălui ei, tranzacția fusese încheiată pe numele ei, iar așa avea de gând să-i folosească — după cum hotăra ea.

Anna a aruncat cheia veche într-un coș de gunoi de pe stradă, iar seara s-a ocupat de actele garajului. Contractul și chitanța și-au găsit locul în dosarul cu documentele tatălui ei. Nu le-a recitit la nesfârșit: un exemplar al contractului și confirmarea bancară erau de ajuns. Alături a pus lista cu lucrările pentru logie și nota cu dimensiunile bibliotecii. Să-și planifice cumpărăturile era mai plăcut decât să-și justifice refuzul în fața unor oameni care hotărâseră deja în locul ei de ce avea nevoie.

Pe la unu, Thomas a sunat. Anna a răspuns după al doilea apel.

— Mama a întrecut măsura, a spus el în loc de salut. — Dar vânzătorul așteaptă până la două și jumătate. Nu avem destui bani. Dacă ne împrumuți pentru o lună, îți scriu o chitanță.

— Nu, Thomas. Nu vreau să contribui la cumpărarea mașinii.

A tăcut o clipă, apoi a întrebat de ce schimbase broasca.

— Pentru că aveai o cheie, iar acum nu mai locuiești aici.

— N-aveam de gând să intru singur.

— Atunci nu ai nevoie de cheie.

S-a lăsat liniștea în receptor. În cele din urmă, Thomas a recunoscut că făcuse o copie cu mult timp în urmă, pe când erau încă căsătoriți. Nu o pierduse, așa cum spusese: cheia se afla în mașina lui, iar în seara aceea o folosise ca să deschidă ușa cât timp Anna era în bucătărie. Susținea că voia doar să intre și s-o strige, dar n-a explicat de ce nu o sunase înainte.

— Mama a aflat că ai vândut garajul fiindcă i-am spus eu, a adăugat el. — Nu m-am gândit că o să apară așa.

— Dar tot ai adus-o aici.

— Da. M-am gândit că, dacă vorbim cu toții, o să fii de acord să ne ajuți.

Anna a auzit în cuvintele lui nu o scuză, ci recunoașterea unui calcul. Thomas nu avea de gând să-și contrazică mama cât timp ea îi cerea bani în numele lui; se baza pe faptul că prezența lor în trei avea s-o facă să se simtă prost să refuze.

— Acum știi răspunsul, a spus Anna.

El n-a mai insistat. Înainte să încheie convorbirea, a întrebat dacă putea să-și ia mai târziu lucrurile rămase acolo. Anna i-a răspuns că da, dacă îi scria din timp și venea singur. Apoi și-au luat rămas-bun.

Imediat după aceea a venit un mesaj de la Helen: „Să nu crezi că din cauza asta nu te vom mai considera de-a noastră. Dar ne-ai dezamăgit foarte tare.” Anna l-a citit și nu a răspuns. Zece minute mai târziu, Helen a sunat, dar Anna nu a ridicat receptorul. Nu voia să asculte din nou cum refuzul era transformat într-o jignire, iar cumpărarea altcuiva într-o obligație a ei.

La două și jumătate, Thomas i-a scris că vânzătorul nu mai așteptase. În înțelegerea privind avansul scria că, dacă cumpărătorii renunță la tranzacție, o mie cinci sute de lei nu se restituie. A adăugat că Helen o considera pe Anna vinovată.

Anna s-a uitat la mesaj și l-a închis. Ei plătiseră avansul de bunăvoie, fără s-o întrebe dacă îi va ajuta. Pierderea banilor era o consecință neplăcută a deciziei lor, nu a refuzului ei. Nu a răspuns acuzației și s-a apucat de treaba pe care o amânase de cu seară.

Helen a mai sunat o dată a doua zi. De data aceasta nu a mai vorbit despre dreptatea în familie, ci despre cât de greu îi va fi lui Thomas să ajungă la serviciu și despre faptul că Clara se bazase pe mașină pentru deplasări. Anna a ascultat-o și i-a spus că nu discută despre cumpărăturile familiei fostului ei soț. Helen a încheiat brusc apelul. După aceea, telefoanele au încetat, dar timp de câteva zile i-a trimis mesaje scurte despre cât de greu le fusese tuturor din cauza refuzului Annei.

Anna nu le-a răspuns. Singurul lucru despre care a mai corespondat cu Thomas au fost lucrurile lui rămase în apartament. O săptămână mai târziu, el i-a scris, propunând să vină sâmbătă și enumerând ce voia să ia. Anna a confirmat ora. În ziua stabilită, Thomas a venit singur și a sunat la ușă. Ea i-a deschis.

A luat o cutie cu echipament de pescuit și ultima geantă. N-a trecut mai departe de hol și nici n-a încercat să aducă vorba despre bani. După ce a terminat, s-a uitat în jur de parcă verifica dacă nu uitase ceva și s-a oprit în prag.

— Chiar nu credeam că mama o să înceapă să ceară bani, a spus el.

— Dar știai de ce veniserăți.

Thomas și-a coborât privirea spre geanta pe care o ținea în mână.

— Da. Speram că o să ne ajuți.

— Dacă m-ai fi întrebat tu, din timp, tot „nu” ți-aș fi răspuns. Dar măcar n-ar fi trebuit să schimb broasca.

El a dat din cap. N-a încercat să se justifice și nici să-i ceară cheia înapoi. Anna nu l-a consolat și nici nu și-a îndulcit vorbele. Și-au luat rămas-bun, iar Thomas a plecat.

În aceeași seară, Anna l-a sunat pe meșterul care urma să monteze geamurile logiei și a confirmat comanda. Termenul era potrivit, iar suma o putea plăti singură. Pentru bibliotecă a ales un model simplu și nu s-a grăbit s-o cumpere: voia mai întâi să termine lucrările la logie și să vadă cât spațiu mai rămânea.

Câteva zile mai târziu, Helen i-a trimis un ultim mesaj: „Sper că înțelegi că, după felul în care te-ai purtat, totul s-a schimbat”. Anna l-a citit și a pus telefonul deoparte. Într-adevăr, se schimbase mult: nu mai aveau o casă comună, planuri comune sau obligația de a accepta deciziile altora ca și cum ar fi fost ale familiei. Dar asta nu însemna că Anna trebuia să se certe cu Helen sau să-și dovedească dreptul la propriii bani.

Când au fost montate ferestrele noi la logie, Anna a ales singură culoarea ramelor și a semnat procesul-verbal de recepție. Apartamentul a devenit mai luminos, iar pe pervaz a apărut loc pentru plantele pe care înainte trebuia să le țină în bucătărie. A pus acolo două ghivece mici din lut și s-a gândit că ar putea comanda biblioteca la sfârșitul lunii.

De atunci, lângă ușă au atârnat doar cheile ei. Iar rugămințile de familie ale lui Helen au rămas de cealaltă parte a broaștei.

Alte povești