Povești de viață

— Pleacă de la nunta mea și să nu mai îndrăznești să-mi dictezi viața! a replicat tăios Clara, aruncându-i cartonașul de masă pe podea…

La al doisprezecelea trandafir, Clara lega o panglică roșie când o sună fostul ei soț. Peste o săptămână urma să dezgroape toți cei doisprezece trandafiri și să-i ducă la Daniel, cu care se pregătea s

La al doisprezecelea trandafir, Clara lega o panglică roșie când o sună fostul ei soț. Peste o săptămână urma să dezgroape toți cei doisprezece trandafiri și să-i ducă la Daniel, cu care se pregătea să se căsătorească. Dar casa de vacanță unde creșteau tufele le aparținea în cote egale, iar fostul ei soț încă mai credea că putea hotărî totul în numele amândurora.

— Am auzit că te măriți, zâmbi Marcus ironic. — La vârsta ta, chiar s-a mai găsit cineva?

Clara se îndreptă de spate, având grijă să nu murdărească telefonul cu pământ. Marcus o părăsise cu trei ani în urmă, iar când noua lui poveste de dragoste se încheiase, începuse din nou să apară regulat la casa de vacanță. Își aducea prietenii, făcea grătar, folosea sauna și lăsa sticle în urma lui. În tot acest timp, Clara plătise singură cotizațiile, curentul și impozitul — 4.400 de lei pe an. Marcus nu contribuise nici măcar o dată.

Cumpăraseră casa de vacanță când erau încă însurați, pe vremea când Anna era adolescentă. Terenul era mic, casa avea nevoie de reparații permanente, dar în apropiere era o pădure, iar primăvara înfloreau cireșii sălbatici de dincolo de gard. După divorț, foștii soți nu hotărâseră cui îi revenea proprietatea: în acte rămăseseră cote egale. Clara nu voia să înceapă un proces și spera că, în timp, aveau să ajungă la o înțelegere. Între timp, ea venea acolo aproape în fiecare weekend, iar Marcus apărea când îi convenea.

— Mă mărit, răspunse ea. — Și nu am de gând să-mi justific alegerea.

— Și cine e? Un șef, nu? Speră să pună mâna pe apartamentul tău sau pe jumătate din casa de vacanță? continuă Marcus. O spuse de parcă orice bărbat ar fi trebuit neapărat să urmărească vreun folos de pe urma Clarei. Ea nu se obosi să-i explice că Daniel nu-i ceruse nici bani, nici o locuință. În schimb, îl întrebă când avea de gând fostul ei soț să-și achite partea din cheltuieli.

Marcus făcu un gest nepăsător: dacă tot creștea trandafiri acolo, să plătească ea. Apoi adăugă că fiica lor îl invitase la nuntă și că avea să vină neapărat să-și vadă ginerele. Înainte să închidă, îi aminti că terenul era al amândurora și că, prin urmare, nu avea să se atingă de trandafiri fără acordul lui. Clara se uită la panglica mototolită dintre degete și, pentru prima dată, nu încercă să-și aleagă cuvintele ca să-i domolească iritarea.

Îi propuse o regulă simplă: începând din octombrie, avea să-i trimită facturile, iar el urma să plătească jumătate. 2.200 de lei pe an nu erau o sumă uriașă, dar Marcus se obișnuise ca acea casă de vacanță să nu-l coste nimic. Clara plănuia să ia trandafirii sâmbătă: ea îi plantase și tot ea avusese grijă de ei. Își alesese singură fiecare tufă și le plantase de-a lungul gardului în amintirea mamei sale, care iubise și ea trandafirii. „Mai vedem”, aruncă el și închise.

Clara mai rămase puțin printre straturi, cu telefonul în mână. Apoi termină de legat ultima tufă și notă în calendar că trebuia să ia o lopată, pânză de sac și mănuși de grădinărit. Nu avea de gând să se certe cu el despre cui îi aparținea fiecare rădăcină sau ramură. Voia doar să ia plantele și să înceapă o viață nouă în casa pe care o alesese deja împreună cu Daniel. Tot atunci hotărî să fotografieze starea terenului și să strângă facturile: discuțiile cu Marcus se încheiau prea des cu promisiuni pe care el le uita până a doua zi.

Sâmbătă, Clara ajunse la poartă și simți imediat miros de fum și carne friptă. În locul celor douăsprezece tufe de-a lungul gardului rămăseseră cioturi proaspete. Într-un butoi metalic de lângă șopron încă ardeau crengile cu spini; pe marginea lui se înnegrise o panglică roșie topită. Marcus stătea pe verandă, iar prietenul lui întorcea carnea pe grătar.

— Ai tăiat trandafirii?

— Îmi zgâriau mașina, spuse Marcus. — Terenul e al amândurora. Am curățat partea mea și oricum nu poți să-ți dai seama ce parte a cui e.

Clara știa că își parca mașina pe gazon, deși în apropiere era o parcare. Dar nu avea rost să se certe despre cine era de vină pentru zgârieturi: tufele ardeau deja. Marcus nu se mulțumise să scape de plante — se folosise de cota lui din casa de vacanță ca să distrugă ceea ce ea plănuia să ia. Prietenul de lângă grătar pufni, iar cenușa din butoi se așternu pe pantofii Clarei.

Nu țipă și nu-i ceru lui Marcus să se răzgândească. Fotografié cioturile și butoiul, apoi îi spuse că nu avea să-i mai plătească partea din cheltuieli și că trebuiau să discute separat despre casa de vacanță. Marcus doar ridică din umeri: tot îi convenea să vină acolo cu prietenii, să nu contribuie la cheltuieli și să considere că proprietatea comună îi dădea dreptul să facă tot ce-i era pe plac.

Seara, Daniel o întrebă dacă avea nevoie de ajutor cu mutatul. Muncea fără oprire: tocmai începuse prima săptămână în funcția de director general al unei companii de inginerie. Clara îi povesti despre trandafirii tăiați, dar îl rugă să nu se amestece. Marcus ținea de trecutul ei, iar ea voia să fie cea care îi punea limite. Daniel nu se împotrivi, ci doar o întrebă cum avea să ajungă la nuntă.

În ziua nunții, Marcus apăru cu aerul că prezența lui trebuia să-i strice Clarei buna dispoziție. Fiica lui îl invitase, iar Clara nu avea de gând să facă o scenă la intrare. Sperase că măcar de dragul ei și al familiei se va abține de la ironii. Dar, când îl văzu pe mire, Marcus îl măsură din priviri și zâmbi ironic la fel ca în timpul convorbirii telefonice.

— Măcar te-a luat cineva, spuse el.

Clara luă de pe masă cartonașul pe care era scris numele fostului ei soț și îl aruncă pe podea.

Ieși de la nunta mea și să nu mai îndrăznești să-mi conduci viața, îl repezi Clara, aruncându-i cartonașul cu numele pe podea…

Cartonașul alunecă pe podea și se opri lângă piciorul mesei. Marcus se uită la el, apoi la Clara. Zâmbetul nu-i dispăru — doar deveni mai îngust.

— Așa vorbești acum? întrebă el. — Te-ai hotărât să-ți arăți firea în fața invitaților?

Câteva persoane se întoarseră spre ei. Anna făcu un pas către cei doi, dar Clara ridică palma — nu ca să-și oprească fiica, ci ca să-și acorde o clipă în care să-i răspundă singură.

— Ai venit la nuntă și ai început cu o jignire. Nu sunt obligată să mă prefac că a fost o glumă.

— Nici nu intenționam să glumesc, spuse Marcus. Se întoarse spre Daniel, de parcă abia atunci se hotărâse să-l observe pe mire. — Dumneavoastră sunteți, așadar, șeful de care am auzit?

Daniel încuviință calm.

— Am preluat de curând conducerea unei companii de inginerie. Nu ne cunoaștem, iar compania nu are nicio legătură cu munca dumneavoastră.

Marcus încremeni pentru o clipă. Se pare că se așteptase să folosească funcția lui Daniel ca pretext pentru o ironie sau ca argument într-o discuție despre Clara. Dar Daniel nu se justifică și nici nu se lăudă. Noua lui funcție făcea parte din viața sa, nu era o metodă de a-l pune la punct pe fostul soț al Clarei.

— Nu credeam că un director general își alege soția dintre angajate, spuse Marcus.

— Nu am ales o funcție, răspunse Daniel. — Și nu intenționez să discutăm despre muncă acum. Suntem la o nuntă.

Nu ridică tonul și nu-l amenință pe Marcus nici cu concedierea, nici cu alte neplăceri. Astfel, fostul soț nu mai avea de ce să se agațe. Își mută privirea asupra Clarei, de parcă se aștepta ca ea să îndrepte situația stânjenitoare, să le spună invitaților că el făcuse doar o glumă neinspirată și să pună cartonașul la loc.

Clara nu făcu asta.

— Anna te-a invitat în calitate de tată. Dacă poți să rămâi și să te porți civilizat, rămâi. Dacă nu, discuția se încheie aici.

Anna se apropie. Părea tulburată, dar vocea îi era fermă:

— Tată, mi-am dorit să fii aici. Dar nu ca s-o umilești pe mama.

Marcus zâmbi ironic, de parcă ea spusese ceva copilăresc.

— Am înțeles. Acum v-ați aliat cu toții.

— Nu s-a aliat nimeni cu nimeni, spuse Clara. — Tu ai ales singur cum să-ți petreci seara.

Mai rămase puțin acolo, uitându-se la mese și la invitați. Apoi ridică cartonașul, îl mototoli și îl vârî în buzunar.

— Nu-ți face griji, nu stau mult. Și nu te preface că m-ai dat afară. Plec de bunăvoie.

— Bine, răspunse Clara.

Marcus se îndreptă spre ieșire. La ușă se întoarse și aruncă faptul că, la serviciu, toată lumea avea să vadă în curând ce fel de „șef” era Daniel. Daniel nu-i răspunse. Anna își urmări tatăl cu privirea, apoi o întrebă pe mama ei dacă voia să oprească nunta și să plece. Clara își luă fiica de mână.

— Continuăm. Nu ești responsabilă pentru vorbele lui.

Muzica nu fu repornită imediat. Câțiva invitați se apropiară de ele: unul o strânse pe Clara de mână, altul începu să vorbească despre drum și vreme, ca să-i ajute pe toți să revină la sărbătoare. Clara nu simți nevoia să le explice tuturor de ce plecase Marcus. La masă rămăsese un loc gol, dar nu mai simțea că trebuia să-și ceară iertare pentru el.

Daniel nu transformă cele întâmplate într-o discuție despre funcția lui. Când rămaseră singuri, o întrebă pe Clara dacă voia să plece mai devreme. Ea se uită la Anna, care vorbea deja cu invitații, și clătină din cap.

— Nu. Vreau să-mi amintesc seara asta și pentru altceva, nu doar pentru el.

Daniel o sărută pe tâmplă și se întoarse la invitați. Marcus nu o sună a doua zi. Nici după o săptămână. Clara nu aștepta nici scuze, nici să recunoască el că greșise. Înțelegea că, dacă avea să aștepte, s-ar fi trezit din nou în situația în care dispoziția și planurile ei depindeau de ce spunea sau făcea el.

Câteva zile mai târziu, Clara scoase dosarul cu actele casei de vacanță. Înăuntru se afla acordul privind cotele egale, alături de facturile la curent, impozit și cotizațiile către asociație. Le aranjă pe ani și puse lângă ele fotografiile cu cioturile și butoiul. Înainte, când se pregătea să vorbească cu Marcus, începea prin a se explica și încerca să ghicească la ce cuvânt s-ar înfuria. Acum avea nevoie de date și sume.

Îi scrise un mesaj scurt: începând din octombrie avea să-i trimită facturile, iar partea lui din cheltuielile anuale era de 2.200 de lei. În plus, îi propuse să pună capăt certurilor nesfârșite și să scoată casa de vacanță la vânzare. Mai întâi, să obțină o evaluare independentă, apoi să stabilească prețul și să împartă banii în mod egal. Dacă voia să păstreze terenul, putea să-i facă o ofertă pentru partea ei.

Răspunsul veni seara.

— Mi-ai mai oferit 45.000 de lei. Atunci ți-am spus că nu o să primesc mai puțin de 150.000. Nu s-a schimbat nimic.

Asta era vechea lui tactică: spunea orice sumă îi convenea, Clara trebuia să se certe, să obosească, apoi să continue oricum să plătească și să vină pe teren. De data aceasta însă nu se apucă să negocieze prin mesaje.

— Atunci cerem o evaluare și hotărâm în funcție de rezultat, îi scrise ea. — Până atunci, împărțim cheltuielile în mod egal.

El răspunse că nu avea de gând să plătească un evaluator și că acea casă de vacanță nu-l deranja. Clara își făcu singură o programare cu un specialist, îi comunică data vizitei lui Marcus și îi trimise o copie a facturii. El nu veni. Evaluatorul inspectă casa și terenul, consemnă starea construcțiilor și notă că nu mai erau trandafiri de-a lungul gardului. Câteva zile mai târziu, Clara îi trimise lui Marcus raportul și îi propuse să apeleze la un alt specialist dacă nu era de acord.

De data aceasta, el o sună. Spuse că evaluarea era prea mică, că locuința putea fi pusă la punct și că Clara îl grăbea intenționat să vândă. Ea îi răspunse că nu se grăbea: putea să aleagă un alt evaluator, iar apoi aveau să compare rapoartele. Însă, începând din octombrie, ea nu mai avea să achite întreaga sumă în numele amândurora.

— Doar ai plătit mereu, spuse el.

— Tocmai de aceea îți trimit acum facturile.

Tăcu o clipă, apoi spuse că aveau să discute mai târziu. Clara nu umplu pauza cu concesiile ei obișnuite. A doua zi, îi trimise copii ale documentelor și calendarul plăților. Factura la curent nu mai dispărea într-un sertar, iar cheltuielile către asociație nu mai erau o problemă pe care trebuia s-o rezolve singură.

Anna o întrebă pe mama ei dacă nu fusese prea aspră. Clara îi spuse că fiica ei nu trebuia să aleagă o tabără, dar nici nu avea să mai fie mesager între părinți. Anna răsuflă ușurată: înainte, tatăl ei o suna după fiecare ceartă și o ruga să-i transmită mamei când una, când alta. Acum Clara îi răspundea ea însăși lui Marcus, iar Annei îi lăsa libertatea de a fi pur și simplu fiica lor.

Al doilea specialist evaluă casa de vacanță puțin mai sus decât primul, dar nu suficient cât să justifice suma pe care o cerea Marcus pentru jumătatea lui. El începu din nou să spună că puteau păstra terenul dacă Clara accepta să plătească reparațiile. Ea îi aminti că nu voia nici să renoveze singură casa de vacanță, nici să-i cumpere partea la un preț stabilit de el. Voia să o vândă. Dacă se răzgândea, putea să-i trimită o ofertă în scris.

Timp de câteva săptămâni, el nu răspunse. Apoi întrebă când avea să vină Clara să-și ia uneltele de grădinărit rămase acolo. Ea îi spuse că le va lua într-o zi stabilită de comun acord și adăugă că, dacă el continua să folosească terenul, trebuiau să se înțeleagă din timp asupra unei ore, ca să nu se întâlnească și să nu se încurce unul pe celălalt. El pufni, dar îi spuse o dată.

Clara veni singură. La gard rămăseseră bazele tăiate ale tufelor; pământul din jur se întărise deja. Luă din șopron lopata și foarfeca de grădină, verifică să nu fi lăsat acolo cutia cu mănuși și nu zăbovi. Marcus era pe verandă. Nu se oferi s-o ajute, iar ea nu-i ceru nimic.

În aceeași seară, el îi trimise un mesaj: era de acord să scoată casa de vacanță la vânzare, cu condiția să nu scadă prețul după prima ofertă. Clara îi răspunse că prețul avea să depindă de evaluare și de ofertele reale ale cumpărătorilor. Așa au căzut de acord. Agentul pregăti anunțul, iar foștii soți împărțiră în mod egal cheltuielile de acte și de întreținere până la vânzare. Clara îi trimitea facturile lui Marcus, iar el își vira partea. Uneori cu întârziere, alteori după ce i se amintea, dar măcar asta nu mai ducea la discuții despre trandafiri și firea ei.

Primele vizionări nu se încheiară cu nicio vânzare. Unor cumpărători nu le plăcea starea casei, alții voiau un teren mai mare, iar alții negociau prețul. Marcus propuse de câteva ori să retragă anunțul și să aștepte până în primăvară. Clara nu se împotrivea discuțiilor, dar îi cerea să spună un termen și o sumă, nu doar să lase totul așa cum fusese. După o altă vizionare, el îl sună chiar el pe agent și acceptă o mică reducere de preț, justificată de acesta prin anunțuri similare din apropiere.

Cumpărătorii nu apărură imediat, dar tranzacția se încheie. Banii fură împărțiți în mod egal, conform înțelegerii. Marcus nu spuse că se bucura că scăpase de casa de vacanță, iar Clara nu pretinse că vânzarea îi adusese trandafirii înapoi. Nu mai erau acolo: cele douăsprezece tufe fuseseră tăiate și arse, iar lângă cioturi nu mai rămăsese nicio plantă din cele de odinioară. Clara își puse partea ei de bani deoparte pentru mutarea la Daniel și încetă să se mai gândească la câte weekenduri ar fi putut petrece lângă gard dacă Marcus nu ar fi hotărât în locul ei.

În octombrie, ea și Daniel duseră câteva cutii și două ghivece cu trandafiri în noua lor casă. Erau tufe tinere, cumpărate din nou, nu cele care crescuseră la vechea casă de vacanță. Acum se aflau pe terenul lor, iar Clara hotăra singură unde să le planteze și cum să le îngrijească. Marcus nu o mai sună în legătură cu casa de vacanță. Iar dacă apărea vreo problemă, ea îi răspundea direct — fără Anna între ei și fără obiceiul de a ceda dinainte.

Alte povești