Când Thomas le-a spus foștilor colegi că pleacă de la birou, se mută la țară și se căsătorește cu o angajată a unei ferme avicole, în chatul de serviciu a apărut mai întâi o imagine: o găină cu ochelari, în fața unui laptop. Într-un minut s-au strâns patruzeci de reacții. Markus, șeful echipei alături de care Thomas livrase proiecte ani la rând, a scris: „Îți dau două luni. După aceea o să mă rogi singur să te primesc înapoi”. Gluma s-a răspândit repede prin chat, dar în spatele ei se ascundea și altceva: fără Thomas, echipa rămăsese blocată într-un proiect complicat, iar termenele începeau deja să alunece. Markus se baza pe faptul că fostul coleg avea să se întoarcă și să-i ajute să ducă treaba la capăt. Acum Thomas locuia cu Helen, specialistă la o fermă avicolă, și lucra de la distanță, iar Markus venise în vizită — și era limpede că voia să se convingă că avusese dreptate.
Helen s-a întors din tura de noapte într-o jachetă albastră, cu emblema fermei. Într-o mână avea o tavă cu ouă, iar în cealaltă un pachet învelit într-un prosop. Thomas tocmai pregătea vița-de-vie de lângă foișor pentru iarnă, iar pe un taburet alături se afla laptopul deschis: din difuzoare se auzea încet o ședință de serviciu. Helen a arătat spre ecran și l-a întrebat dacă până și vița-de-vie o îngrijește în timp ce se discută despre butoane. Thomas a zâmbit: avea microfonul închis, așa că foștii colegi se puteau contrazice fără el.
La poartă s-a auzit un claxon. Markus a coborât dintr-un SUV negru, stropit de noroi, și a cercetat curtea: lemne sub șopron, vița-de-vie învelită în pânză de sac, cotețul dincolo de magazie. Apoi a observat emblema de pe jacheta lui Helen și a zâmbit batjocoritor: „Asta e celebra fermă despre care tot aud?” Helen și-a spus numele și l-a poftit pe musafir în casă, să se încălzească. Markus n-a răspuns invitației, dar a întrebat dacă măcar au internet acolo. Thomas i-a spus că fibra optică ajunge până la pridvor. Zâmbetul lui Markus a devenit puțin forțat, dar n-a încetat să-l ia peste picior.
La masă a mâncat ciorbă de sfeclă, cartofi cu ciuperci și roșii murate cu atâta poftă, încât Helen a trebuit să-i mai pună o porție. Când a golit farfuria, Markus s-a lăsat pe spătarul scaunului și a început să vorbească despre Thomas: cică dintr-un arhitect de sistem de top ajunsese un om care învelea vița-de-vie, iar peste un an avea să se sălbăticească de tot. Apoi a întrebat despre ce discută el și Helen seara — despre numărul de ouă. Thomas n-a apucat să răspundă. Helen a remarcat calm că puii de carne nu fac ouă și l-a întrebat dacă la biroul lui măsoară rata de conversie.
Markus a recunoscut că da. Atunci Helen i-a explicat că și la fermă urmăresc indicatorii — de exemplu, cât furaj se consumă pentru fiecare kilogram de greutate. Într-un an, au reușit să reducă consumul de la un kilogram și optzeci de grame la un kilogram și șaizeci și opt de grame. La douăsprezece hale, chiar și o diferență atât de mică înseamnă bani mulți. Pentru asta trebuie monitorizate permanent temperatura, umiditatea și compoziția aerului din fiecare hală. Markus a ascultat-o, dar a întrebat imediat dacă nu-i e dor de expoziții, teatru și o viață „normală”.
De data aceasta, Helen i-a povestit că în septembrie programul care colecta datele din hale începuse să se blocheze. Timp de două săptămâni, angajații au primit valorile temperaturii cu o întârziere de patruzeci de minute, iar contractorii din capitală le propuneau să cumpere servere noi. Thomas a găsit eroarea adăugând un singur index. Markus nu mai zâmbea la fel de larg, dar Helen a continuat: absolvise cu rezultate excelente o universitate agricolă și lucra ca tehnolog, deși, din cauza lipsei de personal, mai făcea ture și la incubator. După părerea ei, nu poți să cunoști cu adevărat meseria dacă nu înțelegi ce se întâmplă în incubator. Ea și Thomas chiar se contraziseseră dacă un program ar putea fi învățat să recunoască după sunet că urmează o defecțiune într-o hală. Helen era convinsă că puii încep să scoată sunete diferite cu aproximativ o oră înainte să se defecteze ventilația.
Markus a întrebat dacă într-adevăr se poate auzi asta. Helen a răspuns că îi poate arăta înregistrările. Dar, înainte să apuce, el pusese deja la îndoială dacă o astfel de viață e de ajuns: fără teatru, distracțiile obișnuite ale orașului și cafea bună. Helen i-a amintit că Thomas adusese espressorul, iar priveliștea râului la apus nu se repetă niciodată la fel. Markus n-a găsit ce să răspundă. După ceai, plănuia să meargă să doarmă în cel mai apropiat orășel, dar spre seară vremea s-a stricat: lapovița s-a transformat în ger, iar drumul, firele și crengile s-au acoperit cu un strat de gheață. Markus s-a uitat la anvelopele de vară ale mașinii și a hotărât că nu pleacă nicăieri. Thomas i-a propus să rămână: aveau o cameră liberă.
La nouă seara s-a stins lumina. Apoi s-a oprit și centrala pe gaz, care avea nevoie de curent. Thomas a aprins soba veche, pe care nu o demontase, deși fusese îndemnat s-o facă. În întuneric, telefonul lui Helen a sunat. A ascultat un mesaj scurt și a pălit: la fermă se întrerupsese curentul. Generatorul pornise, dar sistemul automat nu transferase alimentarea către hale. În incubatoare se aflau șaizeci de mii de pui, iar fără ventilație le mai rămânea cam o oră — poate chiar mai puțin.
Helen s-a întins deja după jachetă. Thomas a început să se îmbrace și i-a spus lui Markus că aveau nevoie de ajutor și de lumină. Acesta a recunoscut, dezorientat, că nu se pricepe deloc la echipamente. Helen s-a îndreptat spre cuierul în care atârna jacheta lui.
— Ori vii cu mine să-i salvăm pe cei de care râdeai, ori să nu mai îndrăznești să vorbești despre munca mea, a spus Helen, smulgându-i jacheta din cuier…
Markus a întins mâna după jachetă, dar Helen o luase deja din cuier. S-a uitat la Thomas, de parcă aștepta ca acesta să transforme, ca de obicei, totul într-o glumă. Thomas și-a încheiat jacheta în tăcere și a luat lanterna de pe masă.
— Vin, a spus Markus. — Dar te avertizez de pe acum: dacă acolo totul ține de fire și butoane, n-o să vă fiu de niciun folos.
— Avem nevoie de brațe, a răspuns Helen. — E de ajuns.
Drumul până la fermă a durat mai puțin de zece minute, dar Thomas a abordat fiecare curbă încet. Farurile luminau crengile acoperite de gheață și marginile albe ale drumului. Markus s-a ținut de mânerul de deasupra portierei și a tăcut până când au cotit spre poarta de acces.
În incintă era aprinsă doar lumina de avarie din clădirea administrativă. Dincolo de peretele incubatorului se auzea un huruit neregulat: o parte a ventilației funcționa pe alimentarea de rezervă, dar în încăperile cu incubatoare aerul aproape că nu se mișca. Helen s-a îndreptat imediat într-acolo, fără să aștepte ca Thomas să oprească motorul.
Angajata de serviciu i-a întâmpinat la ușă și le-a explicat repede: generatorul pornise, însă comutatorul automat nu transferase alimentarea pe liniile necesare. Electricianul de serviciu era deja la panou. Verificase tensiunea, încercase să reseteze eroarea și acum aștepta ca motorul generatorului să ajungă la un regim stabil.
— Mai întâi incubatoarele, apoi restul, a spus Helen. — Deschideți ușile spre coridor, dar nu umblați la incubatoare. Dacă pornește ventilația, nu modificați setările de temperatură.
Vorbea scurt și fără să se agite. Angajații s-au dus fiecare la locul lui. Unul a fugit după o lampă portabilă, altul a deschis coridorul tehnic. Thomas a rămas lângă electrician, care l-a rugat să țină lanterna deasupra panoului. Markus s-a așezat de cealaltă parte și a îndreptat lumina spre indicatoare.
— Generatorul dă tensiune normală, a spus electricianul. — Comanda de comutare nu trece. Mecanismul în sine e intact, dar circuitul de control nu răspunde.
Thomas n-a încercat să umble la fire. I-a cerut să-i arate ecranul controlerului și a observat că acesta încă aștepta confirmarea senzorului de poziție. Electricianul a verificat conectorul, a clătinat din cap și a arătat spre o cutie mică din partea de jos a panoului. Acolo se declanșase protecția circuitului de control. A resetat-o conform instrucțiunilor și a verificat din nou valorile.
Nu s-a întâmplat nimic.
— Îl putem comuta manual, a spus electricianul. — Dar mai întâi trebuie să mă asigur că linia respectivă nu e sub sarcină. Altfel, ardem echipamentul.
Helen se întorsese deja de la incubatoare. A spus că temperatura încă se menținea, dar că nu mai aveau mult timp. Electricianul l-a rugat pe Thomas să lumineze direct marcajele, iar pe Markus să se îndepărteze de panou și să țină ușa, ca să n-o trântească un curent de aer. Markus s-a conformat fără să protesteze.
Verificarea a durat câteva minute. Electricianul a deconectat circuitul de control defect, a verificat poziția întrerupătoarelor și abia apoi a comutat alimentarea manual. Generatorul a început să huruie mai tare. Mai întâi au pornit ventilatoarele de evacuare dintr-o hală, apoi din cea de alături. Dincolo de un perete s-au aprins luminile de lucru.
Helen a ascultat zgomotul și s-a uitat la valorile de pe panou.
— Acum, pe rând. Nu porniți totul deodată, i-a spus angajatei de serviciu. — Urmăriți sarcina și temperatura.
Ventilatoarele au început să funcționeze uniform. Din sala incubatoarelor s-a auzit un piuit subțire, aproape continuu. Thomas îl auzise înainte doar pe înregistrări; acum sunetul era pretutindeni, viu și neliniștitor. Helen s-a uitat la el, dar n-a zâmbit. Verifica valorile, punea întrebări și aștepta ca fiecare hală să confirme funcționarea normală.
Markus încă ținea lanterna. Când electricianul i-a cerut să lumineze panoul de jos, a făcut-o cu grijă, fără să atingă vreun întrerupător. Apoi a întrebat dacă mai era nevoie de ajutor. Helen i-a răspuns că deocamdată nu și l-a trimis să ducă lampa liberă angajatei din coridor.
După vreo douăzeci de minute, toate incubatoarele funcționau din nou normal. Electricianul a rămas să verifice automatizarea și să noteze ce circuite trebuiau testate dimineața. Helen le-a cerut celor de serviciu să nu lase halele nesupravegheate și a sunat la postul de control, rugându-i să anunțe dacă temperatura sau ventilația începeau să se schimbe.
— Oricum, acum nu puteți grăbi nimic, i-a spus ea lui Thomas. — Hai să mergem acasă. Mă întorc dimineață și verific registrul.
Markus și-a scos mănușile. Pe mânecă îi străluceau picături de zăpadă topită.
— Măcar am fost de folos, a spus el. — Deși, sincer să fiu, credeam că la fermă totul e mult mai simplu.
Helen și-a încheiat jacheta.
— Acum știi că te înșelai.
Markus s-a uitat la ea, dar n-a contrazis-o. Nu și-a cerut scuze și nici nu i-a mulțumit pentru că organizase intervenția. Thomas a văzut cum i s-a încordat maxilarul când electricianul i-a cerut calm să nu atingă panoul. A văzut și că Markus s-a conformat.
Ajunși acasă, Thomas a reaprins soba, iar Helen a pus pe masă un ceainic cu apă pe care reușise s-o încălzească pe aragaz. A răspuns la câteva mesaje de la fermă și a povestit pe scurt că dimineață trebuiau verificate comutatorul și întregul circuit de rezervă. Markus s-a așezat fără să-și scoată puloverul și și-a încălzit multă vreme palmele în jurul ceștii. Apoi s-a întors spre Thomas.
— Luni, la serviciu, totul e ca de obicei. Dacă te răzgândești, încă putem discuta despre postul tău. Proiectul nostru nu e gata.
Replica a sunat aproape la fel ca înainte: de parcă lui Thomas nu-i rămânea decât să întindă mâna, iar de restul avea să se ocupe Markus. Dar acum era mai limpede de ce acesta îi luase atât de insistent în râs plecarea. Echipa nu putea termina proiectul fără omul care cunoștea arhitectura sistemului, iar termenele se apropiau. Markus trebuia să încheie proiectul și să dea socoteală conducerii; întoarcerea lui Thomas ar fi rezolvat ambele probleme dintr-odată. În loc să-i ceară ajutorul direct, încercase să-l facă pe fostul coleg să se îndoiască de alegerea lui.
Înainte, Thomas probabil ar fi răspuns că se mai gândește, apoi ar fi ascultat din nou glumele și s-ar fi prefăcut că nu înseamnă nimic.
— Dacă ai o ofertă concretă, trimite-mi-o în scris, a spus el. — Responsabilități, program, salariu. O voi analiza. Dar nu mă întorc la vechea noastră relație de lucru.
Markus a pus ceașca pe masă.
— Acum vorbești cu mine ca și cum aș fi un client?
— Cât timp îmi propui o slujbă, da.
— Am spus doar că postul e disponibil.
— Iar eu doar ți-am spus în ce condiții sunt dispus să discut despre muncă.
Markus s-a uitat la Helen, de parcă ar fi vrut să-i găsească sprijinul sau măcar concesia cu care era obișnuit. Ea n-a intervenit. În schimb, a scos din geantă un carnețel și a notat la ce oră fusese restabilită alimentarea și ce spusese electricianul despre defecțiune.
— Dimineață vorbesc cu șeful de tură, a spus ea. — Trebuie testată comutarea automată sub sarcină. Astăzi doar am restabilit alimentarea. Nu putem considera că problema a fost rezolvată.
— Înțeleg, a răspuns Markus. De data aceasta n-a adăugat nicio glumă și niciun sfat.
Până dimineață, curentul revenise în casă. Helen a plecat la fermă mai devreme decât de obicei, iar Thomas a rămas să lucreze la laptop. Markus s-a pregătit să plece după ea, când drumul de la poartă s-a mai dezghețat puțin. I-a strâns mâna lui Thomas și i-a spus că îl va suna în legătură cu proiectul. I-a urat lui Helen o tură liniștită.
Thomas nu i-a promis că va aștepta telefonul. A închis ușa după musafir și s-a întors la masă. În mesaje nu apăruse nici vreo scuză, nici vreo ofertă din partea lui Markus. Thomas n-a fost primul care să-i scrie.
În ziua aceea, la fermă au verificat funcționarea în regim de rezervă și au comandat o piesă de schimb pentru sistemul automat. Helen le-a arătat angajaților ce să facă dacă întrerupătorul nu comuta din nou. Seara, Thomas a ajutat-o să înțeleagă registrul de erori, dar de data aceasta au stabilit dinainte ce urma să facă el și cât timp avea să-i dedice.
Iarna, lângă sobă se afla acum carnețelul lui Helen, iar alături — laptopul lui Thomas. Uneori, ea îi citea valorile de pe panou, iar el le compara cu înregistrările. Markus nu i-a mai spus că munca ei era o ocupație simplă. Thomas nu știa dacă părerea lui se schimbase și nici nu încerca să afle.
În schimb, acasă lucrurile deveniseră mai clare: munca lui rămânea alegerea lui, iar Helen nu mai trebuia să explice de ce merita să fie respectată.




