Povești de viață

— Ori încetezi să-mi folosești casa ca s-o pedepsești pe Emma, ori te întorci chiar azi și începi să împarți cu ea treburile casei — a tăiat-o Helen, trântind zgomotos în fața lui Thomas o farfurie cu clătite cu brânză…

Geanta de voiaj a lui Toma a căzut cu un zgomot înfundat pe podea, lângă canapea. Elena împăturea prosoapele călcate și, pentru o clipă, rămase cu unul în mâini. Fiul ei venise la ea în cursul săptămâ

Geanta de voiaj a lui Toma a căzut cu un zgomot înfundat pe podea, lângă canapea. Elena împăturea prosoapele călcate și, pentru o clipă, rămase cu unul în mâini. Fiul ei venise la ea în cursul săptămânii, lăsând-o pe soția lui, Emma, singură în apartamentul lor mic. Se aștepta să stea acolo câteva zile, s-o facă pe soție să-i simtă lipsa și să se întoarcă apoi acasă, cu scuzele de rigoare. Dar Elena îl întrebă mai întâi un singur lucru:

— Știe Emma că ești la mine?

— Știe. I-am spus.

— Și ce a răspuns?

Toma ridică din umeri, de parcă răspunsul îi confirma că avea dreptate.

— Nimic. Nici măcar nu mi-a cerut să rămân.

Se aștepta la compasiune, la o cină caldă și la vorbe despre cât de mult ar trebui o soție să-i acorde atenție soțului. În schimb, mama lui puse prosopul deoparte și îi propuse să-i povestească totul de la început. Toma avea douăzeci și opt de ani, iar Emma, douăzeci și cinci. Ea era în ultimul an de facultate și lucra ca designer de interior, iar el se ocupa de programare și, de obicei, își termina lucrul acasă până la ora șase. Viața lor împreună depindea acum de capacitatea lor de a nu mai transforma fiecare săptămână aglomerată într-un test al iubirii.

La cină, joi, Toma îi propusese să închirieze o căsuță pentru weekend și să plece undeva doar ei doi. Chiar își dorea să petreacă timp cu soția lui, dar se aștepta să accepte imediat: astfel, nu ar fi trebuit nici să-i explice că se simțea rănit, nici să-i ceară direct să fie mai apropiați. Emma îl privi cu regret și îi spuse că luni trebuia să predea un proiect important pentru facultate. Mai avea de terminat planșele și de pregătit o prezentare.

— Și după aceea o să-ți găsești iar ceva de făcut? întrebă el.

— Nu știu. Sper să am mai mult timp liber după aceea.

Toma nu auzi „aș vrea să plecăm mai târziu”, ci „nu-mi pasă”. Îi aminti că și el muncea, dar tot își găsea timp pentru familie, și adăugă că poate Emma nu ar fi trebuit să-și ia atâtea sarcini. Ea îl privi mirată: știa cât de importante erau pentru ea studiile și primele proiecte profesionale. Dar Toma se agățase deja de supărarea lui și nu voia să dea înapoi.

— Așadar, pe primul loc e orice altceva, numai eu nu, spuse el.

Emma îi răspunse că îl iubește, dar nu poate să-i dovedească asta în fiecare seară, lăsându-și treburile baltă. Toma împinse farfuria și se duse în dormitor. Scoase geanta de voiaj și începu să-și pună lucrurile în ea, lăsând ușa deschisă: voia ca soția lui să vină după el și să-l oprească. Emma intră într-adevăr, îl întrebă unde se duce și îi propuse să discute calm.

— O să stau la mama. Poate așa o să înțelegi cum e să rămâi fără soț, aruncă el.

— Pleci fiindcă nu pot să merg cu tine în weekend?

— Nu doar din cauza asta.

Emma îi spuse că îl iubește, dar că de data asta nu avea să-l roage să rămână. Toma închise geanta și ieși, încă sperând că ea îi va scrie prima și îl va ruga să se întoarcă. În lift își verifică telefonul de două ori. Nu avea niciun mesaj, iar asta nu făcu decât să-i întărească părerea că soția lui se purta nedrept.

Elena îl ascultă în bucătărie și îi puse în față cartofi cu pui la cuptor. Toma luă gestul drept un semn de susținere: mama avea să-i dea de mâncare, să-l lase să se odihnească puțin și poate chiar să-l sfătuiască cum s-o facă pe Emma să-și vină în fire. Dar Elena nu începu să-și certe nora. Îl întrebă cine gătea de obicei, cine îi călca cămășile și cine făcea lista de cumpărături.

— Emma. Dar o mai ajut și eu din când în când, răspunse Toma.

— Și ce înseamnă „din când în când”?

El îi aminti că avea un salariu mai mare și că, din acest motiv, credea că se putea baza pe soția lui pentru treburile casei. Elena îl întrebă dacă asta însemna că primea o porție de două ori mai mare la cină sau că hainele lui se spălau mai ușor. Toma râse, de parcă mama glumea, dar se dovedi mai greu să se certe cu ea decât cu Emma: nu ridica vocea și nu se abătea de la întrebarea simplă.

Elena îi aminti cum Emma îl rugase să facă împreună lista de cumpărături pentru săptămână. Atunci, Toma îi spusese să cumpere tot ce era nevoie, iar când ea îl rugase să se gândească împreună, îi răspunsese că ea se pricepe mai bine. Își amintea și el discuția, dar până atunci nu i se păruse importantă. Acum încercă să explice că nu refuzase să ajute, ci pur și simplu nu știa de ce era nevoie.

— Nici ea nu știe întotdeauna dinainte, spuse Elena. Și totuși, cumva, tot ea ia lista și o face.

Toma tăcu. Ar fi vrut să readucă discuția la faptul că Emma nu se oferise să-și lase treburile deoparte pentru excursie. Era mai simplu decât să recunoască faptul că își dorea atenție, dar nu vedea câte dintre grijile de zi cu zi le ducea soția lui singură. Totuși, adăugă că mama lui compara lucruri incomparabile: el aducea mai mulți bani acasă. Elena îi răspunse că amândoi munceau, iar salariul nu făcea să dispară nici vasele, nici rufele și nici nevoia de a se întreba unul pe celălalt cu ce pot ajuta.

Toma mâncă și se așeză pe canapea, în fața televizorului. În apartamentul mamei lui nu erau planșele neterminate ale Emmei, nici amintiri despre lista de cumpărături și nici așteptarea ca el să observe singur dezordinea. Nimeni nu-i cerea să plece undeva și nici nu-l întreba ce avea de gând să facă prin casă. Pauza aceasta i se părea binemeritată, deși își spunea că venise acolo nu ca să se odihnească, ci ca să-i dea soției timp să se gândească.

Înainte să se culce, își verifică din nou telefonul. Emma îi scrisese: „Sunt acasă. Sper că ai ajuns cu bine. Noapte bună.” Toma reciti mesajul de câteva ori. Era grijuliu, dar nu conținea nicio rugăminte să se întoarcă. Voia să-i răspundă în așa fel încât soția lui să înțeleagă cât de mult îl rănise, dar se mulțumi să-i ureze și el noapte bună. Dimineața se trezi cu miros de clătite cu brânză. Elena pusese deja masa, iar Toma se așeză, pregătit să explice din nou de ce soția lui ar fi trebuit să-l oprească.

Elena îi împinse farfuria spre el, dar nu se așeză. Toma întinse mâna după o clătită cu brânză și începu să spună că Emma ar fi putut măcar să-l sune. Mama lui puse brusc farfuria în fața lui și vorbi înainte ca el să apuce să termine.

— Ori nu-ți mai folosești casa mea ca s-o pedepsești pe Emma, ori te întorci chiar azi și începi să împarți cu ea treburile casei, spuse Elena tăios, trântindu-i în față farfuria cu clătite cu brânză…

Toma își trase mâna de lângă farfurie. Clătitele se clătinară, iar una alunecă până la margine, dar Elena nu o îndreptă.

— Vorbești serios? întrebă el.

— Cât se poate de serios.

— Credeam că măcar o să mă asculți până la capăt.

— Te-am ascultat. Ai venit aici ca soția ta să se sperie și să înceapă să te roage să te întorci. Iar tu aveai de gând să stai la mine până când ea avea să facă pe placul tău.

Toma se uită la mama lui, așteptând să-și îndulcească vorbele. Elena își luă ceașca și se așeză în fața lui.

— N-am de gând să-ți pun iar masa, să strâng după tine și să mă prefac că asta e o pauză în familie. Dacă rămâi, strângi singur vasele și îți faci singur patul. Dacă nu vrei, fă-ți bagajul și du-te acasă.

— Mă dai afară din cauza unei certe obișnuite.

— Nu. Nu vreau să mă cert eu în locul tău.

Toma luă totuși o clătită cu brânză, dar nu o mâncă. Spuse că voia doar să-i arate Emmei cum era fără el, nu să-i creeze mamei lui neplăceri. Elena nu-i contestă explicația și nici nu încercă să-l convingă că era un soț rău. Îl întrebă doar cât mai avea de gând să aștepte ca soția lui să-i dovedească iubirea.

— Nu știu, răspunse el tăios. Ar fi putut măcar să mă sune.

— Și tu ai fi putut s-o suni și să-i spui ce vrei, fără să-i întinzi o capcană.

— Dacă o sun eu primul, o să pară că eu am greșit.

— Înseamnă că acum e mai important pentru tine să câștigi decât să vorbiți.

Toma împinse farfuria. Ar fi vrut să-i răspundă urât, dar mama lui se ridicase deja și își dusese ceașca la chiuvetă. Nu-i mai făcu o cafea și nici nu-i propuse să rămână până seara. Pur și simplu își văzu de treburile ei.

Până în clipa aceea, lui Toma i se păruse că avea timp. Putea să mai stea la mama lui, să aștepte un mesaj de la Emma și apoi să se întoarcă acasă cu aerul cuiva care fusese totuși rugat să revină. Acum, planul părea altfel: Elena nu avea de gând să-i susțină tăcerea, iar Emma, judecând după mesajul de aseară, nu avea de gând să-l urmărească.

Se ridică și duse farfuria la chiuvetă. Elena nu-i mulțumi și nici nu se grăbi să i-o ia din mâini. Toma spălă farfuria, șterse picăturile de pe masă și abia apoi se duse după geantă.

— Nu promit că o să repar totul chiar azi, spuse el în prag.

— Nici nu-ți cere nimeni asta, răspunse Elena. Dar nu eu voi decide cum o să trăiți de acum înainte.

În lift, Toma deschise conversația cu Emma. Scrise: „Mă întorc. Hai să vorbim.” Reciti fraza de câteva ori, șterse cuvântul „hai”, apoi îl adăugă din nou. Până la urmă, trimise mesajul exact așa cum îl scrisese prima dată.

Emma nu răspunse imediat: „Bine. Lucrez la prezentare. O să fiu acasă după cursuri.”

Toma voia s-o întrebe dacă se bucura că se întorcea, dar se abținu. Ajunse la apartament cu geanta pe care și-o făcuse cu o zi înainte în așa fel încât soția lui să observe fiecare lucru din ea. Acum o puse pe hol și privi prin bucătărie. Pe masă erau planșele, lângă ele o cană, iar lângă chiuvetă rămăseseră două farfurii. Înainte, ar fi trecut pe lângă toate, gândindu-se că Emma avea să strângă oricum în curând.

Spălă vasele și șterse masa. Apoi deschise frigiderul. Erau alimente, dar nu știa ce plănuia Emma să gătească din ele și, pentru prima dată, nu mai așteptă să vină ea să-i spună. Își făcu un sandviș, iar înainte să plece lăsă la vedere câteva foi albe, ca să poată vorbi seara despre lista de cumpărături.

Emma se întoarse obosită, cu un dosar și un laptop. Când văzu geanta pe hol, se opri.

— Te-ai întors.

— Da. Mama mi-a spus că e timpul să hotărăsc singur.

Emma își scoase haina și o agăță. Nu-l întrebă ce anume îi spusese Elena și nici nu-și îmbrățișă soțul.

— Nu vreau să ne certăm iar acum, spuse ea. Trebuie să termin de lucrat.

— Înțeleg.

— Chiar înțelegi sau doar vrei să mă liniștesc?

Toma nu găsi imediat un răspuns. Ar fi putut spune că înțelesese totul, dar ar fi fost prea convenabil.

— Încă nu știu cum reușești să le faci pe toate. Dar văd că ieri te-am lăsat singură cu proiectul și m-am mai și supărat că nu l-ai abandonat pentru mine.

Emma puse dosarul pe masă fără să spună nimic.

— E un început, spuse ea. Dar tot trebuie să termin prezentarea.

— N-o să te deranjez.

Ea se duse în cameră, iar Toma rămase în bucătărie. Ar fi vrut să creadă că simplul fapt că se întorsese trebuia să schimbe ceva. Dar Emma nu-și închise laptopul și nici nu începu să discute cu el despre ceartă. El luă o foaie curată și scrise sus: „Cumpărături”. Apoi se opri. Nu știa de ce anume era nevoie pentru toată săptămâna, iar asta îl enerva mai mult decât ar fi trebuit.

A doua zi o întrebă pe Emma când putea să facă împreună cu ea lista. Ea îi răspunse că nu avea timp până să predea proiectul și îi propuse să cumpere singur lucrurile de care era nevoie. Înainte, Toma ar fi luat-o drept un reproș. Acum își luă telefonul și notă că se terminaseră laptele, pâinea și detergentul de vase. La magazin își alese singur alimente pentru câteva zile, iar când se întoarse, puse cumpărăturile la locul lor și pregăti cina.

Emma ieși din cameră când el tocmai împărțea mâncarea în farfurii.

— Ai gătit?

— Da. Nu sunt sigur că mi-a ieșit cum trebuie.

Gustă și spuse că era destul de bună. La cină nu vorbiră despre excursie și nici nu se prefăcură că nu era nicio tensiune între ei. Emma îi povesti că trebuia să predea proiectul luni și că apoi mai avea de învățat pentru cursuri. Toma o ascultă și nu spuse că iar alegea facultatea în locul lui.

După masă, strânse de pe masă și o întrebă ce treburi casnice îi era cel mai greu să împace cu programul ei. Emma lăsă furculița jos.

— Nu vreau să-ți dau de fiecare dată sarcini. Dacă vezi că s-a umplut coșul de rufe, nu aștepta să-ți cer eu. Dacă mâncăm amândoi, gândește-te singur ce trebuie cumpărat.

— Bine. Pot să mă ocup de cumpărături și de rufe. Iar cu gătitul putem face cu rândul, pe cât posibil.

— Doar să nu promiți tot felul de lucruri ca să nu mai fiu supărată acum.

— Nu promit că o să devin perfect peste noapte. Spun că o să răspund de lucrurile astea și o să urmăresc singur când e nevoie de ele.

Emma îl privi mai atent, dar nu zâmbi.

— Hai să încercăm. Iar după luni o să vorbim despre noi, nu doar despre treburile casei.

— Bine.

Niciunul nu adăugă că de acum totul avea să fie ca înainte. În weekend, Toma nu plecă nicăieri și nici nu așteptă ca Emma să se răzgândească și să-i propună o excursie. Merse la cumpărături, porni mașina de spălat și, într-o zi, uită totuși să întindă rufele. Emma îi aminti, iar el termină treaba singur, fără să transforme rugămintea ei într-o dovadă că iar era nemulțumită de toate.

Luni, ea predă proiectul. Toma nu organiză o sărbătoare și nici nu-i ceru să-și elibereze seara: comandară mâncare și vorbiră despre ce le lipsise fiecăruia în ultimele luni. Emma îi spuse că avea nevoie nu doar de ajutor, ci și de posibilitatea de a se ocupa uneori de ceva important fără să se simtă vinovată. Toma recunoscu că așteptase semne de atenție din partea ei, dar rareori vorbise deschis despre asta.

Nu hotărâră într-o singură seară cum aveau să facă față tuturor săptămânilor aglomerate. Căzură de acord să-și planifice din timp o seară împreună și să-și reorganizeze treburile casei dacă programul avea să se schimbe din nou. Toma continuă să se ocupe singur de cumpărături și de rufe, iar Emma nu promise că nu va mai refuza niciodată planurile lui.

După câteva zile, geanta dispăruse de pe hol. În bucătărie, lângă programul Emmei, apăruse o listă scurtă de treburi, pe care Toma o completa singur. Apartamentul lor era în continuare uneori înghesuit de hârtii și de oboseală, dar el nu mai aștepta ca soția lui să fie singura care observă când era timpul să facă ceva.

Alte povești