Clara l-a recunoscut pe Marcus la casa de marcat abia după ce l-a auzit întrebând dacă mai era pe stoc cel mai ieftin calorifer. Venise la magazinul de lângă autogară împreună cu fiica ei: aparatul vechi abia mai încălzea, iar până în ianuarie mai erau câteva săptămâni reci. Marcus era fostul ei soț și proprietarul unui lanț de magazine de electronice. Cu cinci ani în urmă, Clara plecase de lângă el, iar acum se afla la câțiva pași de bărbatul care încă nu știa că fetița de lângă ea era fiica lui.
Între timp, Emma se învârtea pe lângă multicookerul expus și apăsa pe butoane. Clara i-a cerut să nu atingă aparatul, fiindcă altfel ar fi trebuit să-l cumpere, apoi s-a întors după bon. Marcus se uita deja la ea. Nu a strigat-o și nici nu a făcut vreun pas, dar Clara a observat cum i s-a înțepenit chipul. A luat cutia cu caloriferul și a prins-o pe Emma de mână. Tot ce trebuia să facă era să iasă, fără să transforme magazinul într-un loc pentru o conversație la care nu era pregătită. În sală era înghesuială din cauza cutiilor așezate de-a lungul culoarului; dincolo de ușile de sticlă se întindea o zi cenușie de iarnă. Clara și-a potrivit mai bine cutia în brațe: greutatea i s-a făcut imediat simțită în încheietură, dar nu voia să se oprească și să se întoarcă.
În prag, fiica ei s-a uitat înapoi la Marcus. Clara a văzut că și el se uita la ea și a grăbit pasul. Odată ajunsă afară, Emma a tras-o de mână, iar Clara și-a dat seama că îi lipsea o mănușă roșie. Pe fulgul alb tricotat era un fir ieșit strâmb — Clara tricotase mănușa cu mâna ei. S-a întors, dar ușa magazinului se închisese. Nu s-a mai întors după ea: cutia îi atârna greu în mână, iar autobuzul tocmai se apropia de stație.
Seara, nu a găsit mănușa nici în geantă, nici în buzunarele paltonului. Emma a întrebat dacă o pierduse în magazin, iar Clara i-a răspuns că probabil da. Nu i-a spus doar cine ar fi putut s-o ridice. Nu voia să-i explice fiicei sale de ce apariția unui bărbat necunoscut o făcuse aproape să fugă. Emma era prea mică să-și amintească acel aprilie în care Clara lăsase cheile pe raft, luase biletul de pe frigider și plecase la mama ei.
A doua zi, Marcus a venit la croitorie, lângă piață. Clara stătea la mașina de cusut și a terminat cusătura înainte să-și ridice privirea. Mașina a încetinit și s-a oprit; Clara a scos materialul de sub ac, a verificat dacă cusătura era dreaptă și abia apoi s-a uitat la vizitator. În atelier mirosea a fier de călcat și a lână umedă, iar comanda neterminată era tot acolo, lângă ea. El a pus mănușa roșie pe tejghea. Clara a recunoscut-o, împreună cu fulgul tricotat strâmb. A luat-o, a netezit modelul cu degetul mare și a băgat-o în buzunarul șorțului.
— Mulțumesc. Mai doriți ceva?
Marcus a rămas lângă tejghea. A întrebat câți ani avea fetița. Clara i-a răspuns că în ianuarie împlinea cinci ani. El a întrebat din nou, apoi a spus că a înțeles. Clara nu s-a apucat să-i explice ce anume trebuia să înțeleagă. Clopoțelul de la intrarea în atelier a sunat, a intrat o clientă cu haine de reparat, iar Clara i-a cerut lui Marcus să aștepte afară până termina treaba. Trebuia să-și termine comanda, nu să se certe în fața unei străine.
După închidere, Marcus o aștepta la intrare. În mașină, nu a început imediat conversația. Clara și-a pus geanta pe genunchi și s-a uitat la mâini, în timp ce aerul cald din gura de ventilație îi încălzea treptat degetele. El a întrebat dacă era fiica lui. Clara a răspuns: da. La următoarea lui întrebare — de ce nu-i spusese nimic — i-a amintit de mesajul pe care i-l trimisese în iulie de pe telefonul mamei ei.
Marcus a recunoscut că îl primise și îl citise. Clara își amintea cum îl rugase atunci să vorbească cu ea, cum verificase iar și iar ecranul, așteptând un răspuns. Mesajul nu conținea explicații lungi: doar numele ei, o rugăminte și cuvintele că avea mare nevoie să se întâlnească cu el. Nu primise niciun răspuns. Mai târziu, hotărâse că și tăcerea poate fi un răspuns și se întorsese la muncă, la viața alături de fiica ei și la croitorie, unde comenzile nu puteau fi amânate din cauza unor vechi resentimente.
Acum, Marcus voia să știe de ce plecase și ce intenționase să-i spună atunci. Clara l-a întrebat de ce îi luase atâția ani să pună întrebările astea. El a repetat că citise mesajul, dar nu a explicat de ce tăcuse. Ea a deschis portiera și a coborât, fără să vrea să continue conversația în spațiul îngust al mașinii. Marcus a urmat-o până la croitorie. Clara s-a oprit în prag, s-a întors spre el și a strâns în pumn mănușa roșie din buzunar.
— Nu-mi cere să-ți spun adevărul până nu-mi explici de ce ai întors spatele mesajului meu atunci, a tăiat-o Clara, trântind cu putere ușa atelierului în fața lui Marcus…
Dincolo de ușă, Marcus nu s-a mișcat din loc imediat. A auzit-o pe Clara întorcându-se la mașina de cusut și foarfeca zăngănind de marginea mesei. Apoi, în atelier, mașina de cusut a început din nou să meargă. A mai rămas un minut, apoi a plecat fără să bată la ușă.
Afară, s-a urcat în mașină, dar nu a pornit motorul. Era furios pe ea pentru ușa trântită și pe el însuși fiindcă venise iar fără niciun plan, bazându-se pe ideea că discuția avea să se desfășoare de la sine. În cele din urmă, a plecat, fără să se hotărască ce să facă mai departe.
Clara a închis atelierul mai târziu decât de obicei. Acasă, Emma dormea deja, iar pe masă se afla cutia cu caloriferul. Clara și-a scos paltonul, s-a așezat lângă fiica ei și i-a aranjat pătura. Mănușa roșie era în buzunarul șorțului. A scos-o, a pus-o pe raftul de la intrare și multă vreme nu s-a putut hotărî să mute cutia.
Dimineața, Marcus a sunat la croitorie. Clara nu i-a răspuns imediat.
— Nu vin azi, a spus el. Și nu o să mai trec fără să stabilim dinainte.
— Bine.
— Dar trebuie să-ți explic.
— Nu la telefon.
A tăcut o clipă, ascultând zgomotul fierului de călcat din spatele ei. Clienta urma să vină după palton la prânz, iar Clara nu voia să lase din nou treaba la jumătate.
— Mâine, după șapte. La cafeneaua de vizavi de piață. Fără Emma.
— Vin.
A doua seară, el a ajuns primul și a ales o masă lângă fereastră. Clara a întârziat zece minute: clienta nu se putea hotărî dacă îi convenea lungimea mânecii. Marcus apucase să-și comande un ceai, dar nu se atinsese de el. Când Clara s-a așezat în fața lui, nu a întrebat-o de ce întârziase.
— Mi-ai spus că mi-ai scris, a zis el. Am citit mesajul și nu ți-am răspuns. Atunci eram convins că ai plecat fiindcă luaseși deja o hotărâre. Voiam să te întorci de bunăvoie și să-mi explici. Mă gândeam că, dacă îți răspund, o să fiu iar cel care cedează primul.
— Și acum vorbești de parcă ar fi fost o ceartă.
— Nu știu cum să-i spun.
— Ți-am cerut să stăm de vorbă, Marcus. Nu ți-am cerut să cedezi.
Și-a coborât privirea spre ceașca neatinsă. Nu avea o explicație simplă și nici nu a încercat să inventeze una mai frumoasă.
— Eram furios, a spus el. Și am hotărât că te pot face să aștepți, așa cum așteptasem și eu.
Clara nu i-a răspuns. La masa de alături, un bărbat desfăcea o pungă de hârtie, care foșnea zgomotos. Ea se uita la mâinile așezate lângă ceașcă.
— Când am plecat, nu știam că sunt însărcinată, a spus ea. Am aflat mai târziu. La început nu știam ce să fac, apoi m-am hotărât că trebuia să afli de la mine, nu de la altcineva. Nu ți-am cerut promisiuni. Voiam să vorbim și să înțeleg dacă mai aveam ceva în comun în afară de trecut.
— Puteai să-mi mai scrii o dată.
— Puteam. Iar tu puteai să răspunzi la primul mesaj. Nu aveam de gând să petrec luni întregi încercând să-ți demonstrez că am dreptul să vorbesc cu tine.
Marcus și-a ridicat privirea. A vrut să obiecteze, dar nu i-au venit cuvintele imediat.
Clara i-a spus că plecase nu din cauza altui bărbat și nici pentru că aștepta cadouri de la el. Se săturase să trăiască lângă un om care era mereu ocupat cu următorul magazin, următoarea livrare, următoarea promisiune. În aprilie, îi spusese că nu mai putea aștepta să apară în viața lor o seară liberă. El îi răspunsese că nu era momentul potrivit și se întorsese la telefon. Dimineața, ea își făcuse bagajele.
— Atunci credeam că trecem doar printr-o perioadă grea, a spus Marcus.
— Pentru tine era o perioadă. Pentru mine era în fiecare zi.
Și-a trecut degetul de-a lungul marginii ceștii. În răspunsul Clarei nu era niciun secret nou pe care să-l poată contesta. Erau anii petrecuți departe unul de altul și propria lui tăcere, pe care nu o mai putea șterge.
— Apoi ai născut. Ai fi putut să-mi spui în tot acest timp că am o fiică.
— Da, aș fi putut. Dar după mesajul acela n-am mai vrut să bat din nou la ușa ta. Mi-a fost teamă și am hotărât că mă descurc singură. Mama m-a ajutat, mi-am găsit de lucru, apoi mi-am deschis croitoria. Asta nu înseamnă că decizia mea a fost fără greșeală. Dar n-am de gând să mă prefac că atunci mă puteam baza pe tine.
Marcus a vrut să spună că de-acum totul avea să fie altfel. Clara s-a uitat la el, iar el s-a oprit.
— Vreau s-o văd, a spus el. Nu doar o singură dată. Vreau să fiu alături de ea.
— Deocamdată nici măcar nu știi ce-i place, de ce îi este frică și cum adoarme când e răcită. Nu-i spune apropiere.
— Pot să aflu.
— Poți. Dar nu într-o singură seară și nu pentru că ești proprietarul unor magazine și poți să-i cumperi tot ce-i trebuie.
El s-a încruntat.
— Nu aveam de gând să-i cumpăr afecțiunea.
— Ieri te-ai oferit să ne aduci un calorifer mai bun. În magazin, deja te uitai la noi de parcă o singură privire putea recupera anii pierduți. Ești obișnuit să rezolvi problemele cumpărând ceva sau purtând o singură discuție. Aici nu va merge așa.
— Și cum o să meargă?
— Nu știu. De aceea nu o să-ți promit că totul va fi bine. Îți pot da ocazia să o cunoști. Mai departe depinde dacă vei apărea când ai spus că vei apărea.
Marcus și-a încleștat maxilarul. Îl deranja că Clara îi vorbea ca unui om care trebuia să-și dovedească seriozitatea. Cândva, ea nu-i verifica promisiunile. Acum nu putea să pretindă încrederea de odinioară doar fiindcă o avusese cândva.
— Nu vreau să-mi spună că sunt un străin, a spus el.
— Atunci nu dispărea la prima dificultate.
— N-o să dispar.
Clara și-a tras ceașca puțin mai departe.
— Ai mai spus asta. Acum nu am nevoie de vorbe. Duminică ne putem întâlni în parcul de lângă piață. Nu pentru mult timp. Mai întâi o să vorbesc cu Emma și o să-i spun cine ești. Nu-i aduci cadouri și nu-i promiți că o vei duce undeva. Dacă nu vrea să vorbească, n-o să insiști.
— Și dacă mă întreabă de ce n-am fost alături de ea până acum?
— Îi răspunzi sincer. Fără să mă învinuiești și fără să-i spui că am fugit de tine.
A tăcut o clipă, apoi a întrebat la ce oră să vină. Clara i-a spus ora. Marcus a notat-o în telefon și i-a arătat ecranul, fără să mai adauge nimic.
Acasă, Clara a așteptat ca Emma să mănânce, apoi s-a așezat lângă ea la masă. Fiica ei tocmai asambla o figurină caraghioasă din bucățele de pâine.
— Îți amintești de bărbatul din magazin? a întrebat Clara.
Emma a dat din cap.
— El este tatăl meu, nu-i așa?
— Este tatăl tău. N-ați mai fost împreună de multă vreme, iar duminică vrea să te cunoască.
Emma s-a oprit din aranjat pâinea.
— O să locuiască și el cu noi?
— Nu. Noi locuim aici, iar el locuiește separat. Te poți întâlni cu el și apoi îmi poți spune ce ai simțit. Nimeni nu o să te oblige să-l îmbrățișezi sau să pleci cu el.
Emma și-a privit îndelung mama, de parcă ar fi încercat să-și dea seama dacă nu se ascundea și altceva în spatele acelor cuvinte.
— Știe că-mi plac macaroanele cu brânză?
— Încă nu.
— Atunci să nu-i spui. Îi spun eu.
Clara a zâmbit și a sărutat-o pe creștet. În noaptea aceea aproape că n-a dormit, dar dimineața nu a anulat întâlnirea.
Duminică, Marcus stătea la intrarea în parc, fără pungi și fără cutii. Venise cu un sfert de oră înainte de ora stabilită. Când Clara a ajuns cu Emma, nu s-a repezit spre ele și nu i-a spus fetiței „fiica mea”. Doar s-a aplecat, ca să fie la același nivel cu ea.
— Bună, Emma. Eu sunt Marcus.
— Știu, a răspuns ea. Mama mi-a spus că ești tatăl meu.
El s-a uitat la Clara. Ea nu a dat din cap și nici nu și-a ferit privirea.
— Da, a spus el. Sunt tatăl tău.
Emma i-a întins mâna. Marcus i-a strâns-o cu grijă, de parcă i-ar fi fost teamă să nu apese prea tare.
Au mers pe alee până la bancă și înapoi. Emma i-a povestit despre multicookerul din magazin și l-a întrebat dacă era adevărat că puteai apăsa pe tot felul de butoane. Marcus i-a răspuns că da, dacă îl întrebai mai întâi pe vânzător. Clara mergea alături de ei și nu-l ajuta să-și găsească vorbele.
După o jumătate de oră, Emma a tras-o de mânecă.
— Vreau să merg acasă. Dar duminica viitoare vine și el?
— Dacă vrei tu, a spus Clara.
Marcus nu a încercat să răspundă în locul ei. A spus că va aștepta un mesaj și s-a îndreptat spre mașina lui.
În seara aceea, Clara a pus mănușa roșie lângă perechea ei. Întâlnirea de duminica următoare era stabilită la aceeași oră.




