Povești de viață

— Nu se va duce niciun leu pe mașina ta, iar tu nu-mi vei mai dicta cum să-mi cheltuiesc banii, a spus tăios Anna, aruncându-i cardul bancar în față…

Înainte să plece la prieteni, Thomas a privit-o pe Anna din cap până-n picioare și a strâmbat din nas. Ea ținea în mâini rochia ei preferată, tricotată, de culoarea vinului: era comodă pentru stat lân

Înainte să plece la prieteni, Thomas a privit-o pe Anna din cap până-n picioare și a strâmbat din nas. Ea ținea în mâini rochia ei preferată, tricotată, de culoarea vinului: era comodă pentru stat lângă șemineu, băut ceai și petrecut o noapte în afara orașului. Thomas, soțul ei, se pregătea să poarte aceeași cămașă albastră impecabilă, pe care o netezise cu grijă în fața oglinzii. Iar Annei i-a sugerat să se gândească dacă nu cumva se „neglijase” prea mult pentru o femeie care mergea cu el.

— Chiar ai de gând să porți asta? a întrebat el, arătând spre rochie. — Vor fi oameni acolo, nu doar grătar și un câine în curte.

Anna s-a uitat la cașmirul moale, apoi la soțul ei. Mergeau la casa de la țară a unor vechi prieteni, unde aveau să rămână peste noapte; o rochie de seară chiar ar fi fost nepotrivită acolo. I-a spus asta calm, fără reproșuri. Thomas doar a oftat, de parcă ea nu înțelesese din nou ceva evident.

— Nu e vorba de o rochie de seară. Pur și simplu, croiala asta e cam bătrânicioasă. Ai devenit prea comodă, ca o canapea veche. Uită-te la soția gazdei — e mereu aranjată. Iar tu parcă ai hotărât că nu mai trebuie să ai deloc grijă de tine.

A rostit toate acestea pe tonul sigur pe care îl folosea de obicei când îi spunea că alesese restaurantul potrivit sau cumpărase un lucru bun. Anna nu s-a apucat să discute despre ce înseamnă, mai exact, „să ai grijă de tine”. A pus rochia la loc, a scos blugii de casă și un tricou larg. Thomas a privit-o, dar în loc să observe cât de dureroase fuseseră cuvintele lui, și-a aranjat gulerul și i-a amintit că întârzie.

— Mă doare capul. Du-te singur, a spus Anna.

— Cum vrei. Dar să nu te superi. Îți spun doar ce e mai bine pentru tine. Pentru un bărbat e important să aibă lângă el o femeie pe care să o admire.

Și-a luat cheile mașinii și a plecat, convins că îi spusese un adevăr folositor. Anna a așteptat să audă clicul yalei de la intrare și s-a dus în bucătărie. A deschis aplicația bancară și a verificat contul comun de economii. Acolo erau banii pe care îi puneau deoparte pentru un interior nou la mașina lui Thomas și un sistem audio de calitate. El vorbea de mult despre tapițerie din piele și un sistem puternic, iar Anna renunțase la masaj, la vizitele la cosmeticiană și începuse să-și facă manichiura acasă ca să strângă bani pentru acea achiziție.

Atunci i se păruse că era un obiectiv comun. Acum a văzut dintr-odată cât de ușor își găsiseră loc acolo dorințele lui și cât de discret dispăruseră ale ei. Thomas se aștepta să primească o mașină modernizată; planurile lui comode se bazau pe faptul că Anna își refuza mereu micile plăceri. Ea a transferat economiile pe cardul ei. Nu i-a scris o explicație lungă și nu l-a sunat ca să asculte încă o dată discursul lui despre cheltuielile chibzuite.

Dimineața, Anna și-a făcut o programare la salonul la care nu mai fusese de mult. Stilistul i-a propus doar să-i reîmprospăteze tunsoarea, dar ea a cerut un bob scurt și o nuanță deschisă, rece. Nu pentru că Thomas îi ceruse să arate altfel — părerea lui nu i se mai părea o regulă căreia trebuia să i se supună. Voia să se vadă pe ea însăși în oglindă, nu o femeie care ani la rând alesese ce era mai comod și mai ieftin, ca soțului să-i ajungă banii pentru tapițeria dorită.

După salon, Anna a trecut pe la centrul comercial. În locul cardiganelor pe care le alegea de obicei, și-a luat câteva lucruri pe care de mult și le imagina doar în gând: bluze de mătase, o rochie elegantă și un costum pantalon rafinat. Și-a cumpărat și pantofi cu toc înalt. Cu fiecare bon înțelegea că cheltuia banii puși deoparte, dar nu încerca să se convingă că era un capriciu de moment. A ales lucruri pe care înainte nu îndrăznise să și le cumpere, cât timp economiile familiei erau aproape în întregime rezervate visului lui Thomas.

Când s-a întors acasă, Anna a pus sacoșele în living și s-a schimbat în noul costum. Seara, cheia s-a răsucit în broască. Thomas a intrat bine dispus, a început să povestească ce bine se simțise, apoi s-a dus în bucătărie și a deschis aplicația bancară. După un minut a strigat-o pe Anna pe un ton tăios: în contul de economii nu mai rămăseseră bani. Ea nu i-a răspuns din hol și nu s-a grăbit să se justifice. Când Thomas a intrat val-vârtej în living, cu telefonul în mână, Anna s-a ridicat din fotoliu și și-a pus cardul lângă telefonul lui.

— Nu se va duce niciun ban la mașina ta, iar cheltuielile mele nu vor mai fi subiectul indicațiilor tale, a spus Anna răspicat, aruncându-i cardul în față…

Thomas s-a uitat la card, apoi la Anna. Nu l-a ridicat.

— Ai hotărât să faci o scenă? a întrebat el. — Am economisit banii aceștia împreună.

— Da. Și tot împreună am decis pentru ce îi punem deoparte. Numai că în planurile tale nu era loc și pentru mine.

A expirat brusc și a privit sacoșele de lângă perete. Pentru o clipă s-a uitat la costumul nou, dar și-a întors imediat privirea.

— Puteai pur și simplu să-ți cumperi o rochie. De ce ai cheltuit totul? Nu e deloc chibzuit.

— Nu o să discut fiecare lucru din sacoșe. Tu voiai să cheltuiești economiile pe mașină. Eu le-am cheltuit pe mine. Acum va trebui să ne schimbăm amândoi planurile.

— Minunat, a spus Thomas. — Deci acum putem lua banii familiei fără să spunem nimic, dacă ni s-a stricat dispoziția?

— Nu i-am luat pentru că mi s-a stricat dispoziția. Timp de multe luni mi-am refuzat lucruri fiindcă am crezut că achiziția asta era un obiectiv comun. După ce mi-ai spus ce mi-ai spus, am înțeles că mă înșelasem.

Thomas s-a dus în bucătărie și a deschis frigiderul. Se aștepta, evident, ca discuția să se termine ca de obicei: Anna să-i explice că nu voise să-l supere, el să-i amintească de banii cheltuiți, apoi să se așeze totuși la cină. Dar Anna nu s-a dus după el și nu i-a oferit ceai.

— Dar cina? a întrebat el din bucătărie.

— N-am gătit azi. Sunt alimente în frigider. Poți să-ți gătești singur.

S-a întors în living de parcă nu înțelesese din prima ce auzise.

— Vorbești serios? Din cauza unei singure discuții, acum nu mai pot să-ți cer nimic nici în casă?

— Nu mi-ai cerut. Te-ai bazat pe faptul că o să fac totul, ca de obicei. Nu vreau să mai fie ceva de la sine înțeles.

Thomas și-a trecut palma peste față. Apoi a spus că era obosit după drum și că nu avea de gând să lămurească lucrurile cu stomacul gol. Anna nu a încercat să-l oprească. A scos din sacoșă o salată și o tartă mică, cumpărate pe drum, și-a pus o porție în farfurie și s-a așezat la masă. Thomas a tăcut o vreme, apoi a scos ouă și pâine.

Au mâncat în aceeași bucătărie, dar fiecare și-a pregătit cina separat. Thomas a început de câteva ori să vorbească despre costul tapițeriei și al sistemului audio, însă Anna nu a răspuns la tonul lui tăios și nu s-a justificat. Când a întrebat-o dacă avea de gând să returneze cumpărăturile, ea a spus că nu.

— Trebuia măcar să știu, a spus el.

— Atunci, data viitoare, vorbește mai întâi cu mine despre ce plănuim să cumpărăm. Nu considera dinainte că o să mă adaptez din nou.

Nu și-a cerut scuze. După ce a terminat de mâncat, și-a dus farfuria la chiuvetă și a lăsat-o acolo. Anna nu a spălat-o după ce și-a spălat-o pe a ei. Dimineața, farfuria era tot acolo; Thomas a pus-o la loc înainte să plece la serviciu.

Luni seara, s-a întors acasă și s-a oprit în hol. Pe masă nu era cina pregătită. Anna stătea în cameră, în fața laptopului, cu bonuri și o foaie de hârtie în față.

— Iar n-ai gătit? a întrebat el.

— Eu am mâncat deja. Dacă vrei, putem comanda împreună cumpărăturile pentru săptămână. Pentru seara asta, hotărăște tu.

Thomas și-a scos geaca și s-a uitat în frigider. A trebuit să aleagă între a găti ceva din ce mai rămăsese și a comanda mâncare. A comandat, dar nu i-a propus Annei să împartă costul, așa cum făcea înainte, când cumpărăturile și cheltuielile casei se amestecau pe nesimțite cu treburile ei de zi cu zi.

Ea a întors laptopul spre el. Pe ecran era un tabel: facturi la utilități, alimente, cheltuieli pentru casă. Anna trecuse acolo sumele recurente pe care le găsise în extrasele bancare și le marcase pe cele pe care trebuiau să le verifice împreună.

— Vreau să avem un cont separat pentru cheltuielile comune, a spus ea. — Vom transfera acolo banii pentru facturi și alimente. Iar fiecare își va plăti cumpărăturile personale.

— Adică o să socotim acum fiecare pachet de cafea?

— Nu. O să știm cât cheltuim pentru nevoile comune. Acum eu cumpăr adesea alimente și plătesc tot felul de mărunțișuri, iar tu nici măcar nu observi că și astea sunt cheltuieli.

Thomas s-a uitat la listă. Mai întâi a obiectat că nu era nevoie să-și complice viața, apoi a întrebat cât anume voia Anna să transfere. Ea a propus să verifice mai întâi facturile și să decidă cum să împartă cheltuielile, ținând cont de veniturile lor. Niciunul nu știa suma exactă pe dinafară: unele plăți se retrăgeau automat, altele erau achitate când de pe un card, când de pe celălalt.

Au verificat aplicațiile bancare aproape o oră. Au comparat plățile și și-au amintit care cheltuieli țineau de casă și pe care fiecare le considera personale. S-a dovedit că unele sume puteau fi încadrate ușor într-una dintre cele două categorii, iar altele necesitau o discuție separată. Anna nu a transformat fiecare rând într-un motiv de reproș, iar Thomas a trebuit să recunoască faptul că, fără extrase, nu-și dăduse seama cât se plătise pentru lucrurile mărunte. Nu au ajuns la o înțelegere în privința tuturor lucrurilor dintr-odată, dar au notat ce mai trebuiau să lămurească înainte să transfere banii.

Thomas a încercat de câteva ori să revină la banii pentru mașină, dar acum, lângă acea achiziție, nu mai era trecută nici suma comună, nici un termen stabilit. Anna nu a promis că vor începe din nou să economisească. Nici el nu a anunțat că renunțase definitiv la tot.

Marți, Anna a deschis un cont separat pentru cheltuielile comune și a setat transferul unei părți din salariul ei în acel cont. Thomas a făcut la fel după ce au stabilit plățile lunare. Fiecare și-a păstrat contul personal. Asta nu a readus economiile și nici nu l-a ajutat pe Thomas să cumpere ce își propusese. Dar, pentru prima dată, au fost nevoiți să discute despre banii familiei înainte de o achiziție, nu după.

Au făcut și un program simplu: în unele zile gătea Thomas, în altele Anna. Dacă unul dintre ei întârzia sau nu avea chef să gătească, se înțelegeau dinainte sau fiecare își comanda mâncare pe cont propriu. Au împărțit zilele fără discuții lungi: programul trebuia să-i ajute pe amândoi să țină minte cui îi venea rândul, nu să devină încă un motiv de ceartă despre cine făcuse mai mult. La început, Thomas uita ce zi era și, de câteva ori, a întrebat ce aveau la cină. Anna îi răspundea că era rândul lui, apoi își vedea de treabă.

Câteva zile mai târziu, a vorbit din nou despre posibilitatea de a trece sâmbătă pe la un atelier ca să întrebe de tapițerie. Anna nu s-a certat și nu i-a amintit ce spusese despre canapeaua veche. L-a întrebat doar dacă avea de gând să plătească din banii lui. Thomas a mormăit că încă nu se hotărâse, iar discuția s-a încheiat.

În seara aceea, el a gătit paste. Anna a pus două farfurii pe masă și au luat cina fără promisiuni de împăcare și fără noi reproșuri. Cardul era în geanta ei, iar pe tabla de bucătărie, lângă calendar, erau notate datele plăților comune și rândul fiecăruia la gătit.

Thomas nu mai aștepta ca totul să se aranjeze de la sine. Anna nu se mai grăbea să aranjeze totul în locul lui.

Alte povești