Pe raft se afla rochia pe care Clara o păstra pentru o ocazie specială, iar în bucătărie se răcea ibricul cu cafea. Soțul ei, Thomas, fusese promovat cu o zi înainte, iar mama lui, Emma, hotărâse să sărbătorească reușita cu o cină în familie, la fiul ei. Clara nu se împotrivea sărbătorii — însă în aceeași seară avea loc premiera de la teatru a prietenei ei, pentru care biletele fuseseră cumpărate din timp. Acum se aștepta de la ea să pregătească o masă pentru douăzeci de persoane și să renunțe la propriile planuri.
Telefonul a sunat dis-de-dimineață, în timp ce Clara stătea la aragaz. Thomas își aranja în fața oglinzii noul sacou și îi făcu semn spre ecran: să răspundă, era mama lui. Emma vorbea cu blândețe, dar dădea ordine de parcă lista de treburi fusese deja stabilită: invitații urmau să vină la șase, printre ei rude, cunoștințe și câțiva colegi de-ai fiului ei. Pe masă, spuse ea, trebuiau să fie carne de porc cu cașcaval, patru salate, hering în straturi cu legume și maioneză, pește roșu și rulouri de vinete. Și, în plus, serviciul de nuntă — nu farfuriile de zi cu zi.
— Vin mai devreme și te ajut să tai ingredientele, adăugă Emma.
Clara notă dorințele pe spatele unei facturi la electricitate. Nu pentru că fusese de acord, ci fiindcă în acel moment nu voia să se certe în fața lui Thomas. În ultimii ani se obișnuise ca astfel de planuri să fie făcute fără ea: mai întâi cineva invita musafiri, apoi i se spunea ce să gătească și până la ce oră trebuia să fie totul gata. De obicei încerca să se împotrivească, dar până la urmă ceda, ca să nu strice relațiile și să nu audă că „doar e o sărbătoare în familie”.
Thomas anunță imediat că va invita cinci colegi: să vadă cum știe să primească musafiri noua familie a directorului comercial. Clara întrebă de unde să ia bani pentru cumpărături. Soțul ei răspunse fără să stea pe gânduri: din economiile pentru vacanța la mare. Avea să-i pună la loc odată cu primul salariu, iar acum îi trebuiau un costum și pantofi — funcția îl obliga.
Clara îi aminti că strânsese banii puțin câte puțin și că amânau deja călătoria de doi ani. Thomas ridică din umeri: marea nu pleca nicăieri, iar o asemenea promovare nu se întâmpla în fiecare zi. Atunci ea îi spuse despre premieră. Prietena ei primise pentru prima dată rolul principal, iar Clara îi promisese că va fi în sală. Încercuise data în calendarul comun încă din august și cumpărase și un bilet pentru Thomas, sperând că vor merge împreună.
— Chiar o să mă lași singur cu musafirii? întrebă el, luându-și deja servieta. — Vin colegii și ce-o să creadă dacă soția nu e acolo?
Clara răspunse că puteau sărbători mai modest sau să amâne, iar cumpărăturile nu trebuiau plătite din economiile ei personale. Thomas nu discută nici despre bani, nici despre bilete. Spuse că va fi acasă la șase fără un sfert și ceru ca masa să fie gata. Ușa se închise în urma lui, iar cafeaua dădu în foc pe aragaz. Clara stinse ochiul și șterse băltoaca maronie, încercând să nu se învinovățească pentru că tăcuse din nou.
Înainte să plece, se opri lângă frigider. În calendar, data de șapte octombrie era încercuită cu roșu: „Premieră. 19:00”. Alături atârna un magnet în formă de lămâie. Clara trecu degetul peste dată, apoi scoase biletele din portofel și verifică ora. Nu avea de gând să renunțe la seara aceea. Dar nici nu voia să transforme apartamentul într-un restaurant pe banii ei. Lăsă pe măsuța de la intrare un pliant viu colorat de la un serviciu de livrare, strecurat de cineva pe sub ușă în weekend: măcar să fie clar că se putea comanda mâncare fără să petreci o zi întreagă la aragaz.
În drum spre serviciu, Clara își reluă în minte de câteva ori conversația cu Thomas. Ar fi vrut să-l sune și să-i explice încă o dată că nu era vorba despre faptul că nu voia să-i sărbătorească reușita. Se bucura pentru promovarea lui și înțelegea de ce era important pentru el să facă o impresie bună. Dar biletele ei nu deveneau mai puțin reale din cauza asta, iar economiile ei nu deveneau bani comuni. Până la urmă, hotărî să nu se justifice dinainte și să aștepte să vadă ce urma.
După serviciu, Clara trecu pe la coafor. În timp ce stilista îi prindea părul cu agrafe, o sună Thomas. Îi spuse că îi invitase la cină pe directorul general și pe adjunctul lui. Acum, zise el, lucrurile deveniseră mai serioase: trebuia să cumpere icre și o băutură de calitate, ca să nu se facă de râs în fața șefilor. Clara îl întrebă dacă avea de gând să treacă el pe la cumpărături și să pregătească măcar o parte din mâncare. Thomas răspunse că avea o ședință, iar masa trebuia să fie impecabilă. Ea nu se certă cu el la telefon și spuse doar că a înțeles.
La cinci și un sfert, Emma era deja la ei. Își scoase haina de ploaie udă, intră în bucătărie și, curând, o strigă pe Clara. Blatul curat era gol, fără boluri sau oale, frigiderul era închis, iar aragazul rămăsese rece. Clara nu cumpărase nimic și nu se apucase de gătit. Emma nu întrebă de ce: adusese de acasă un șorț de in în dungi, pe care îl ținea acum în mână de parcă ar fi fost răspunsul gata pregătit la toate obiecțiile.
— În jumătate de oră sosesc oamenii, spuse soacra. — Îți dai seama măcar cum arată asta? Thomas a primit o asemenea funcție, iar soția lui se pregătește să meargă la teatru.
Clara intră în dormitor. Își încheie brățara de argint abia din a doua încercare, își puse rochia lungă, verde-închis, și își strânse părul. Când Emma apăru în prag cu șorțul, Clara își pusese deja rujul și cheile în poșeta mică de catifea. Soacra o privi din cap până-n picioare și o întrebă dacă avea de gând, într-adevăr, să-i lase pe musafiri fără cină. Clara se uită la materialul în dungi din mâinile ei, făcu un pas spre comodă și smulse șorțul de pe margine, aruncându-l pe blat.
— Azi vă ocupați singuri de musafirii dumneavoastră: nimeni nu-mi mai dă ordine, răspunse tăios Clara, azvârlind șorțul în dungi pe comodă…
Emma smuci șorțul spre ea, dar nu reuși să-l țină: materialul în dungi alunecă pe comodă. Se uită la Clara de parcă aceasta nu doar refuzase să gătească, ci ar fi vrut s-o pună intenționat într-o lumină proastă în fața tuturor.
— Îți dai seama măcar ce-ai făcut? întrebă ea răstit. — Oamenii sunt deja pe drum. Thomas se baza pe tine.
— Thomas știa de premieră de azi-dimineață, răspunse Clara. — Știa și că n-am cumpărat nimic.
— N-ai cumpărat fiindcă ai hotărât să-i dai soțului tău o lecție?
— N-am cumpărat fiindcă nu am de gând să cheltuiesc banii noștri pe o cină pe care el a organizat-o fără acordul meu.
Emma își strânse buzele. Nu-și ceru scuze și nici măcar nu întrebă cum avea Clara să ajungă la teatru. În schimb, intră în bucătărie și începu să deschidă dulapurile, de parcă încă mai spera să găsească acolo o masă pregătită. În spatele ei, Clara își încheie paltonul, verifică dacă avea biletele și luă cheile.
În clipa aceea, broasca ușii de la intrare zăngăni. Thomas intră cu servieta, scoțându-și paltonul din mers. Când își văzu mama în bucătărie și soția lângă ușă, se opri.
— Ce se întâmplă aici?
— Soția ta s-a hotărât să plece, spuse Emma. — Musafirii ajung în jumătate de oră, iar masa e goală.
Thomas se uită la Clara. Pentru o clipă, ea încă mai așteptă să o întrebe de ce nu apucase sau ce se întâmplase. El întrebă altceva:
— Vorbești serios?
— Da. Merg la premieră.
— Directorul general și adjunctul lui sunt deja pe drum. Le-am spus tuturor că îi primim la noi.
— Atunci primește-i.
— Și cu ce să-i servesc?
Clara privi pliantul serviciului de livrare, așezat pe măsuță. Thomas îi urmări și el privirea. Pe pliant erau fotografii cu mâncăruri gata preparate, un număr de telefon scris cu litere mari și promisiunea că vor livra comanda în aceeași seară.
— Comandă mâncare, spuse ea. — Și plătește tu.
— Ai putea măcar s-o ajuți pe mama.
— Te-aș fi ajutat dacă am fi hotărât împreună să organizăm cina asta. Dar tu ai invitat oameni și ai decis ce să faci cu economiile mele fără să mă întrebi.
Emma ieși din bucătărie, încă strângând șorțul în mână. Nu-i ceru fiului ei să o oprească pe Clara. Îi era de ajuns că el stătea și se uita la soția lui cu expresia unui om căruia i se refuzase un serviciu de care se bucura de obicei.
— O să vezi tu ce urmări o să aibă asta pentru familie, spuse ea.
Clara deschise ușa și ieși pe palier. Thomas nu se luă după ea. Din apartament se auzi telefonul lui sunând, apoi vocea Emmei: îi explica cuiva că totul era pregătit și că putea să vină.
Afară, ploaia se întețise. Clara chemă o mașină, se așeză pe bancheta din spate și abia atunci observă cât de tare strângea poșeta. Își desfăcu degetele, scoase biletul și verifică încă o dată ora începerii. Avea să ajungă la teatru la timp.
În foaier, Helen o aștepta lângă afiș. În rochia ei închisă la culoare, cu părul prins îngrijit, părea stăpână pe sine, dar când o văzu pe Clara, răsuflă atât de ușurată încât aceasta înțelese imediat: prietena ei își făcuse griji toată ziua.
— Ai venit, spuse Helen.
— Bineînțeles.
— Chiar mă temeam că n-o să te lase să pleci.
— Eu hotărăsc singură unde merg.
Helen nu puse întrebări. O luă pe Clara de mână și o conduse în sală, unde spectatorii își scoteau deja paltoanele și își căutau locurile. Când se ridică cortina, Clara încetă în sfârșit să se mai gândească la bucătărie, la telefoane și la șorț. Helen apăru pe scenă chiar în prima scenă. Pentru câteva secunde, vocea îi tremură, dar apoi își rosti replica limpede și sigură. Clara o asculta fără să-și ia ochii de la ea.
În pauză, pe ecranul telefonului apărură două apeluri pierdute de la Thomas. Clara îl sună înapoi. El nu răspunse imediat; în fundal se auzeau conversații și zăngănit de veselă.
— Unde ești? întrebă el.
— La teatru.
— Comanda întârzie. Mama încearcă să improvizeze ceva, dar trebuie să aranjeze totul, să încălzească mâncarea… Nu poți măcar să vii după spectacol să mă ajuți să strângem?
Clara tăcu o clipă.
— Nu. Rămân până la sfârșitul spectacolului și stau alături de Helen, așa cum i-am promis.
— Nu-ți cer să gătești. Doar să ajuți să punem totul la loc.
— Thomas, am venit la premieră. O să stau aici până la sfârșit.
El expiră zgomotos.
— Ai ales o seară foarte nepotrivită.
— Seara asta era trecută în calendar încă din august. Tu ai ales-o pentru cina ta.
Clara închise prima. Se întoarse în sală cu un minut înainte să sune clopoțelul. Helen jucă și mai bine în actul al doilea, iar după final publicul a aplaudat îndelung. Clara se ridică și aplaudă împreună cu ceilalți până când o durură palmele. Apoi se îmbrățișă cu Helen pe coridorul din culise.
— Nu mi-am uitat textul, spuse Helen râzând și ștergându-și ochii.
— Doar ți-am promis că voi fi în sală.
Abia când ajunse acasă, Clara văzu mesajul lui Thomas: „Cina a fost un dezastru. Mulțumesc.” Îl citi, puse telefonul pe măsuță și nu-i răspunse în noaptea aceea.
A doua zi, Thomas plecă devreme, fără să aștepte micul dejun. Emma nu sună. Clara își văzu de treburile obișnuite și încercă să nu transforme seara precedentă într-o ceartă fără sfârșit în mintea ei. Dar nu avea de gând să se prefacă de parcă nu se întâmplase nimic.
Când Thomas se întoarse, pe masa din bucătărie se aflau un extras de cont și un carnețel. Clara notase cât cheltuiau pe lucrurile obligatorii și trecuse separat economiile ei pentru călătorie.
— Acum o să împarți totul în tabele? întrebă el, scoțându-și geaca.
— Vreau ca banii mei să nu fie considerați comuni doar atunci când îți trebuie pentru planurile tale.
Thomas se așeză, dar nu deschise carnețelul.
— Ieri a trebuit să sun eu la serviciul de livrare, apoi să le explic oamenilor de ce așteptăm mâncarea. Mama a spus că i-a fost rușine.
— Iar mie mi-ar fi fost în regulă să alerg toată seara între bucătărie și musafiri, deși spusesem dinainte că plec?
— Puteai să-i anunți tu.
— Eu nu i-am invitat. Erau musafirii tăi.
El își întoarse privirea. Clara nu începu să înșire toate lucrurile care s-ar fi putut face altfel: să comande mâncarea din timp, să reducă numărul invitaților, să amâne cina sau măcar să nu se poarte de parcă economiile ei erau la dispoziția tuturor. Thomas știa asta la fel de bine ca ea.
— Mâncarea a ajuns aproape după o oră, spuse el. — Directorul general și adjunctul lui n-au stat mult. Mama a spălat singură vasele după aceea.
— Îmi pare rău că seara nu a ieșit așa cum ți-ai dorit. Dar asta nu înseamnă că trebuia să o salvez eu.
Își trecu palma peste față. În vocea lui nu se auzeau nici regret, nici siguranța de altădată, ci mai degrabă oboseală și iritare că rutina obișnuită fusese dată peste cap.
— Ce propui? întrebă el în cele din urmă.
— Mai întâi o să-mi deschid un cont separat și o să transfer acolo banii pe care i-am strâns pentru vacanța la mare. Din bugetul comun plătim locuința și cheltuielile obișnuite. Dacă vrem să organizăm o cină mare, discutăm din timp și stabilim cine se ocupă de ce. Nu o să mai aflu dimineața că seara primesc douăzeci de persoane.
— Crezi că un cont separat o să schimbe ceva?
— Da. Cel puțin nu vei mai putea hotărî în locul meu pe ce să-mi cheltuiesc economiile.
Thomas nu fu de acord imediat. Întrebă dacă asta însemna că Clara nu mai voia să meargă nicăieri cu el și că, în general, îi considera străini. Ea răspunse că voia să meargă împreună la mare, dar nu era pregătită să strângă din nou banii puțin câte puțin, doar ca apoi să-i dea pe o masă organizată pentru alții. Conversația se încheie aici: nu cu o împăcare, ci cu înțelegerea că aveau să revină la discuția despre cheltuieli peste câteva zile.
Săptămâna următoare, Clara își deschise un cont de economii separat și își transferă acolo banii. Nu-i ascunse asta lui Thomas, dar nici nu-i ceru permisiunea. Începură să economisească din nou pentru călătorie — fiecare contribuind separat, după ce stabiliră suma și termenul. Lui Thomas nu-i plăcu că nu mai putea lua pur și simplu bani din fondul comun. Totuși, nu mai numi economiile ei o rezervă la îndemână pentru mesele de familie.
Emma sună câteva zile mai târziu și anunță că avea de gând să-i invite pe Anna și Marcus la prânz duminică. Clara răspunse că de data aceasta nu putea găti și îi ceru să discute din timp cine se ocupă de musafiri. Emma spuse supărată că înainte nu fuseseră probleme.
— Înainte acceptam fără să mă întreb dacă îmi doresc asta, răspunse Clara. — De-acum o să hotărăsc singură.
Emma nu-și îndulci tonul și nici nu se prefăcu că era mulțumită. Spuse că îi va transmite invitația lui Thomas și încheie conversația. Când Thomas află despre asta în seara aceea, nu-i ceru soției să facă pe placul mamei lui. Propuse să comande mâncare, dacă amândoi hotărau că voiau să-și petreacă duminica în compania musafirilor.
În seara aceea, Clara puse rochia la loc în dulap. Lăsă biletul de teatru pe raft, lângă oglindă și calendar. Pentru duminica următoare, în calendar nu erau trecuți încă nici musafiri, nici lista de bucate.




